Dar cu căcuța ce ne facem?

Mai ales așa, într-o zi de primăvară cu soare, într-o zi de toamnă pe pat de frunze ruginii. Mămici plimbând copilași în cărucior, rolleri ce se împletesc armonios cu bicicliști pe pista rozalie, neni și dame cu toate rasele pământului în lesă, călcând cărări bătătorite de pașii ce le-au netezit. E tare frumos să vezi cum sunt legați omul și animalul într-o prietenie pe viață. Și e tare frumos și când îi vezi prin oraș, plimbându-se la pas, unii admirând frumoasele clădiri, alții bogatele tufișuri. În tot portretul ăsta idilic ar fi însă o singură problemă, și anume, căcuța. Căci, la fel ca orice om, tot cățelul are această necesitate fiziologică. Deși are o casă, cățelul nu e însă membru cu drepturi depline într-o familie. Pentru că dacă ar fi, ar avea acces la toaletă. Și cum nu are, iar dacă decorează covorul cu maro vede prea de aproape revista, el transformă în toaletă totul, mai puțin propria casă. Și toalete de astea ambulante găsim mai prin tot orașul. Hai, că în parcuri n-ar fi cea mai mare problemă, mai ales că cei mai mulți își plimbă câinii pe potecile puțin umblate de restul poporului. Dar e deja o problemă când ditai produsul digestiv se lățește pe trotuar. Și sigur se va găsi un nefericit care să îl tercească și să-l ducă apoi spre zări necunoscute. Poate până în birou. Investigând atent problema am aflat că sunt de musai următoarele: botniță, lesă și carnet de sănătate. Sfânta treime a plimbării patrupedelor pe afară. Nimic despre punguță, nimic despre un făraș mic și ușor de ascuns în plasă. E drept, nu-i lege. Nu te amendează nimeni pe tine, stăpâne, pentru că cuțul tău are nevoi normale. Nici pe tine nu te amendează nimeni, biet patruped, că pictezi în grafitti de o singură culoare trotuarele orașului. Dar așa, ca să ne meargă tuturor bine și mai puțin bine firmelor care curăță mochete, hai să folosim punguța.