Vineri,
29.03.2024
Cer Senin
Acum
15°C

Maturizarea civica, ordonatoare a vietii politice



Este greu de spus dacă criza economică în care continuăm să ne zbatem este mai gravă decât criza politică aflată într-un moment paroxistic, cu deznodăminte imprevizibile. Nu se fundează încrederea cum că clasa politică, actorii politici, vor fi în măsură, prin propria voinţă, prin propriile puteri, să aducă la numitorul unei armonii acceptabile, raportul lor cu cerinţele societăţii civile. Mai degrabă se poate spera că maturizarea civică va condiţiona în sens pozitiv evoluţia vieţii politice. Pentru a înţelege mai bine intercondiţionarea celor doi factori, voi face un scurt excurs istoric.
Teoria contractului social mi se pare că poate explica cel mai bine, atât evoluţia în timp cât şi stadiul actual, să-i zicem modern, al raportului între stat ca mandatar-depozitar al puterii şi corpul social ca mandant-delegant al acesteia. Se spune că dintru început, colectivitatea sub forma familiei sau tribului, simţind nevoia de organizare, ocrotire şi dezvoltare şi-a încredinţat o parte din drepturi şi atribuţii celor socotiţi mai destoinici dintre ei cu obligaţia contractuală însă ca aceştia să dea seamă despre modul şi rezultatul cu care le conduc şi gestionează interesele. Aşa s-a născut ideea de stat.

Aşadar, teoretic şi contractual, puterea statală, exprimată evolutiv şi istoriceşte prin puterea politică, trebuie să dea seamă în faţa colectivităţii sociale sub denumirea modernă de societate civilă, despre modul în care îi organizează şi îi conduce destinele. Numai că relaţia aceasta ideatic-contractuală a cunoscut în decursul vremii potenţe şi mutaţii variabile, în cele mai multe cazuri mandataţii puterii transformând-o în una pentru sine, abuzând de ea şi deseori îndreptând-o tocmai impotriva celor de la care au primit-o. Este modul în care s-au constituit tiraniile, autoritarismele. La rândul lor, societăţile delegante au cunoscut momente de trezire, de mobilizare a forţelor interne şi, prin răsturnări, adesea revoluţionare, au restabilit echilibrul contractual. Tocmai de un astfel de echilibru are nevoie societatea omenească pentru a fiinţa şi a se dezvolta armonios.

Dacă raportăm evoluţia acestei relaţii contractuale la modul cum s-au desfăşurat lucrurile la noi în ultimele două decenii, vom constata cu o uluitoare tulburare fractura gravă între cei doi termeni de putere. Mai întâi, după Ceauşescu, nimeni nu a fost mandatat cu preluarea puterii. Cei care conjunctural au preluat frâiele profitând de vidul de putere, aveau obligaţia să dea curs liber voinţei populare ca prin alegeri libere să-şi delege mandatarii la conducere. Se cunosc manevrele diabolice prin care această elementară obligaţie a fost deturnată şi înfrântă. Rezultatul : o lungă perioadă de lupte şi încordări pe două teme şi anume, pe stăpânirea puterii politice şi, ca un corolar al acesteia, pe însuşirea avutului colectiv naţional. Cei care, beneficiind de experienţa, poziţia şi puterea financiară dobândite sub comunism şi-au adjudecat puterea politică post-revoluţionar, profitând din plin de neputinţele unei societăţi civile buimace şi incapabile să-şi regăsească cadenţa, sunt practic responsabili de tot ceea ce avem sau dimpotrivă nu avem la ora actuală. Şi nu este nicio dificultate în a constata faptul elementar că suntem într-o umilitoare şi ruşinoasă poziţie codaşă la marginea Europei.

Deşi cu multă întârziere, s-ar putea spune că tot răul este şi spre bine. Urmare acestor cumplite frământări, societatea civilă românească începe să se coaguleze, să devină conştientă de sine, de îndatoririle, răspunderile ce-i revin ca şi de exigenţele la adresa puterii. Se mai constată un început promiţător de conştientizare din partea factorilor de putere pe direcţia inversă, adică cum că exerciţiul puterii nu este un fenomen lăuntric şi abuziv de manevrare a pârghiilor, un joc în cerc închis, ci că el trebuie raportat tot mai mult la cerinţele societăţii civile. O mutaţie hotărâtoare este pe cale să se producă : lupta politică, lupta pentru adjudecarea puterii nu mai trebuieşte privită ca o încrâncenare oarbă între puterea şi opoziţia politică, între partide deci, cu tot arsenalul de mijloace mai mult sau mai puţin ortodoxe, ba cel mai adesea mânjite cu cele mai murdare resorturi, ci ca o concurenţă între ele pentru câştigarea aderenţei la opinia publică, la cerinţele şi exigenţele societăţii civile. Aceasta presupune două lucruri complementare : de o parte ca societatea civilă să ştie ce vrea în raport cu ceea ce practic şi obiectiv se poate, în acelaşi timp să-şi exercite dreptul contractual de tragere la răspundere iar de cealaltă parte, factorii de putere să ştie pe zice trece că nu-şi pot face de cap, că trebuie să dea seamă de modul cum îşi îndeplinesc la rândul lor obligaţiile contractuale. Mecanismul de reglare a acestei ecuaţii îl constitue alegerile periodice. Acolo şi atunci se face decontul, se dă socoteala. Cu condiţia firească a unor alegeri corecte în care verdictul societăţii civile să fie conştient, real şi drept.

Cum spuneam într-un comentariu anterior, semnul de trezire la o astfel de realitate politică l-a dat recentul verdict prezidenţial. Cu toată încordarea şi înverşunarea malefică, cu tot jocul ultramurdar în care au fost implicate mijloacele de informare şi influenţare în masă, opinia publică nu s-a lăsat ademenită, înşelată. Şi, cum lesne se vede, partidele cată să ia seama de această să-i spunem nouă realitate, nouă orientare în jocul democratic. Miza nu mai este care pe care între ele, între partide ci, expresia reală a democraţiei se raportează la relaţia între factorii contractuali, societatea civilă de o parte şi puterea politică de cealaltă parte. Aşa se explică de altfel frenezia ce a cuprins toate partidele politice în străduinţa de a cala pe aderenţa la opinia publică în perspectiva alegerilor din 2012. În această nouă rundă, cu această nouă sarcină şi orientare, vor învinge cei care vor fi în măsură să-şi adapteze capacitatea strategică şi organizatorică la cerinţele moderne ale societăţii româneşti.

Se discută febril acum, de mişcările din PSD, în perspectiva imediată a congresului lor. Confruntat cu trezirea la această nouă realitate politică, partidul scârţâie din încheieturi. Mişcările de utimă oră fac cum nu se poate mai convingător dovada anacronismului său, structural şi strategic. Linia Iliescu-Năstase, legată ombilical de trecut, este în incapacitate totală de a se reforma, de a se plia pe cerinţele societăţii civile. Corupt până în măduva oaselor, partidul se lasă cu uşurinţă manevrat de linia Hrebenciuc-Venghelie-Geoană care nu văd nimic altceva în faţă decât deviza oarbă a puterii odată cu prezervarea privilegiilor. Cât priveşte linia Diaconescu- Rus- Dâncu- Puşcaş, cea care prezumptiv ar scoate partidul din încremenirea neo-comunistă şi l-ar orienta înspre o social-democraţie reală, ea nu are sorţi de izubândă, marea masă a membrilor de partid fiind tributară vechilor rânduieli, vechilor interese, obişnuită să exercite puterea discreţionar, clientelar. Cât despre PDL şi PNL, o să le vedem prestaţia în perspectiva propriilor congrese şi mai departe. O să vedem cine va răspunde mai bine relaţiei contractuale cu societatea civilă.

    
      

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Tag-uri: Linia Iliescu

Vizualizari: 363

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus