Într-o căldură moale, astâmpărată de copacii stufoși ce ascund casa parohială, Eginald Schlattner este ultimul sas din Roșia, satul la 20 de km depărtare de Sibiu. Pastorul care, prin cele trei cărți publicate până acum, a colindat întreaga Europă pentru a vorbi oamenilor de acolo despre România. Are cărți publicate în nouă limbi europene, iar după două din romanele sale Radu Gabrea a făcut și filme. E cunoscut și recunoscut în străinătate. Mai puțin, deocamdată, în România.
Din Roșia, satul pe care a refuzat să îl, din casa parohială unde creează, Schlattner vorbește, de fapt, lumii întregi. Despre bucuria de a trăi a românilor, cu toate greutățile de peste zi și an. ”România este un exemplu pentru modul în care tratează celelalte etnii. Românii trăiesc bine cu 18 sau 19 etnii. I-am spus și Alteței Sale, Karl von Habsburg-Lothringen, acum câteva zile, Arhiducelui: la noi există 11 limbi de predare neromânești. Să nu uităm acest lucru: limba de predare este cea maternă. Dacă vorbesc bulgărește copiii acasă, atunci bulgara o vorbesc și la școală”, vorbește Schlattner din biroul său cu aer burghez, ticsit cu cărți și cu tablouri și portrete.
”Dar mai este un lucru absurd în ceea ce privește școlile germane, liceele clasice, mai precis”, continuă Schalttner. ”Dacă luăm, de exemplu, Brukenthalul, liceu din 1383, absurditatea este următoarea: limba de predare este cea germană, figurează în inventarul Ministerului Educației ca școală cu predare în limba maternă, dar nu este niciun copil care acasă mai vorbește în germană. Adică avem, oficial, școli în limba maternă a minorităților, dar pentru minoritatea germană, care numără 30-40.000 de oameni, majoritatea bătrâni, figurează mai departe școli cu predare în limba germană ca limbă maternă. Nu vorbim de explicații. Ci de realități. Se merge atât de departe cu protejarea limbilor minorităților, pentru mine este, totuși, partea decisivă și integrantă a unei etnii. Cum vorbești acasă? Se mai presupune în mod teoretic faptul că minoritatea germană ar mai fi intactă. Acum 25 de ani, când fiica mea a făcut Liceul Brukenthal și mergeam prin curtea școlii în pauze, toți copiii vorbeau nemțește. Mergeți acum în pauze și veți auzi numai românește, căci așa vorbesc și acasă. Dar, dacă vei intra în clasă în timpul orelor, în afara orelor de limba și literatura română, totul se va discuta în germană. Până acolo se merge cu protecția minorităților”, laudă Schlattner deschiderea românilor pentru minorități.
Diferenţele faţă de occidentali
„Eu, cu cărțile mele, am făcut turul Franței. Nu pe bicicletă, cu cărțile. La Paris, când le-am povestit că după grădiniță, din școala primară, avem posibilitatea de a preda în 11 limbi, în cele materne, știți ce au înțeles? Unul dintre ei s-a ridicat și a spus: gândiți-vă, în România, copiii, încă din școala primară, vorbesc 11 limbi. Asta au înțeles. Ei nu pricep deosebirea pe care o facem noi între cetățenie și naționalitate. Eu sunt cetățean român, nu sunt român, România este patria mea”, îşi proclamă preotul-scriitor statutul. Când l-a vizitat la reşedinţa din Roşia însuşi ministrul de Interne al Germaniei, Otto Schilly, scriitorul i-a mărturisit o parte din secretul pentru care scrie în limba germană. „Limba mea germană o datorez patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis să o vorbim și învățăm. Nici după 23 august 1944. Faptul că politica statului și regimul în toate etapele, de la Rege până la Ceaușescu și, acum, republica, îmi dau posibilitatea să fiu cetățean român, fără să fiu român este una dintre cele mai mari libertăți pe care le dă România”.
L-am întrebat dacă iubeşte patria numită România. „Poți iubi o femeie, dar nu o țară. Țin la ea. Și când vine un prieten de al meu și când știu că trebuie să facă dializă și stă fără nicio problemă căci avem un centru modern aici, la Sibiu, îmi tresaltă inima. Și dacă mă duc la un restaurant și mă întreabă ce îmi doresc, cer o bere românească. Și când am primit pentru filmul acesta 11 – 12.000 de euro, mi-am cumpărat fain–frumos un Laureate, Dacia Logan cu climatizare. A iubi o țară e deplasat. Dar iubesc oamenii, meleagurile”.
Ultimul preot
Eginald Schlattner a refuzat să plece în Germania cu restul saşilor din Roşia. A rămas alături de alţi câţiva, care s-au stins în timp. Acum, duminicile, slujeşte singur sau în faţa turiştilor în biserica zidită acum 1225 de ani. Este cel de-al 99-lea preot luteran din Roşia. Şi ultimul. „Dincolo, la cealaltă biserică, este mormântul primul preot ortodox. A murit în 1905. Abia atunci s-au ridicat românii şi au avut puterea să aducă un preot. Iar din 2005, eu sunt ultimul. Dar el e primul dintr-un şir mai lung decât am fost noi. Vor fi mai mulţi de 99 de preoţi. Şi asta este marea deosebire între noi, vesticii, şi voi, românii. Voi, cu bucuria de a trăi cu toate”.
Eginald Schlattner nu se victimizează. Şi nici nu vede o stare confortabilă în această ipostură.
„Din moment ce tu eşti victimă, te demontezi ca personalitate. Eu aş putea să spun că sunt victimă a acestei ţări, ca burghez, scos din casă şi aşa mai departe. Dar nici nu mă gândesc la asta. Personalitate devii numai când îţi asumi trecutul, cu toate deciziile reuşite sau greşite. Nu totdeauna circumstanţele şi ceilalţi şi aşa mai departe. Eu nu înţeleg această fugă obsesivă de răspundere. Numai ceilalţi, numai circumstanţele poartă vina...”.
Cartea netradusă
„Cocoșul decapitat” şi „Mănușile Roșii”, primele două romane ale lui Schlattner au fost traduse după ce în occident au produs recenzii pozitive şi reeditări. Schlattner scrie în limba germană, singura limbă pe care a vorbit-o până la zece ani. Cea mai recentă carte nu a fost, încă, tradusă. „Sper că acum se va traduce și «Pianul în ceață» – povestea unui sas care știe prost românește și e puțin bleg și o româncă focoasă, Rodica, ortodoxă. Ea, fiică de fost prefect regal, lucrează într-un grajd. El, fiu de fost sas proprietar de fabrică, lucrează la o fabrică de cărămidă. Ei, singuri. Părinții duși cu domiciliu obligatoriu. Se întâlnesc tocmai pentru că au trăit acele vremuri ale luptei de clasă. Și se întâlnesc în grajd, în acele grajduri unde producția de lapte nu era mare, nu creștea față de cea a țăranilor de la care au fost luate animalele. Și atunci, secretarul de partid a cerut muzică pentru a relaxa vacile. I s-a propus Mozart, dar când i s-a spus că este neamț a refuzat. Și atunci au pus o muzică de defilare, de-a noastră, și urlau din megafoane «Stalin, Stalin, Stalin» sau «URSS, bastionul nostru e». Dar tot nu dădeau vacile lapte. Și au angajat-o pe Rodica, fată de casă bună, care știa să cânde la pian și care nu a fost deportată din cauza unei jartiere – i s-a rupt și a întârziat pe drumul către casă, de unde toți au fost duși la canal. În acele vremuri, în locuințele naționalizate ale burghezilor, fie ei sași, români sau unguri, erau piane. Și proletarii care au ocupat casele se temeau de aceste piane, care erau mari și ocupau mult spațiu și aveau acele picioare mari. Așa că au fost duse în grajduri. Fiecare grajd avea câte un pian, iar Rodica trebuia să cânte la aceste piane. Și, întra-devăr, a crescut producția de lapte. Asta nu e invenție de a mea. Aici, prin cei doi, se întâlnesc occidentul cu orientul. Și tocmai această carte nu a fost tradusă”, arată Schlattner către ediţia în limba germană a cărţii, al cărei motto scris de Schlattner este „Pentru Cristina. Iubirea dintr-o vară și durerea de o viață”.
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Tag-uri: Radu Gabrea , Dacia Logan , Otto Schilly , Eginald Schlattner , Ministerului Educației Naționa , Pentru Cristina , Liceul Brukenthal , La Paris , Mânuşile Roşii , Alteței Sale , Din Roșia
Vizualizari: 552
Ultimele comentarii
Acum 11 ore
MB
Acum 12 ore
Claudiu
Acum 12 ore
Liberal autentic
Acum 12 ore
Neli Oproiu
Acum 12 ore
Bobo