În anii capitalismului liberal, deceniul de până la criza economică actuală, în care economia duduia si arhitecţii se lăudau că nu mai făceau proiecte de case, ci proiecte de cartiere, au existat sumedenie de critici referitoare la dezvoltarea oraşelor din România. Că se construieşte mult prea mult, că se construieşte necontrolat, că se sacrifică tradiţia în favoarea interesului pecuniar.
E adevărat că estul Europei a fost considerat, de la multinaţionale până la investitorii cei mai mititei, un El Dorado al imobiliarelor. Preţul scăzut al terenurilor, lipsa reglementărilor în urbanism şi mai ales corupţia endemică ce caracterizează frumoasa noastră ţară au făcut ca orice ban investit în acest domeniu să fie triplat în decurs de-un an sau doi, ceea ce e visul frumos al oricărui investitor, fie că îşi pune la bătaie banii lui sau ai altora. O afacere reuşită înseamnă profit, obţinut legal şi pe care se plăteşte impozit, ceea ce rămâne în urmă nu mai e treaba celui care construieşte şi vinde, ci a celor care rămân cu construcţiile, frumoase sau urâte, aerisite sau înghesuite...
Din păcate, vremurile alea au trecut de mult şi sunt semne că nu s-or mai întoarce prea curând. Termeni ca “dezvoltare durabilă”, „Agenda 21” ş.a. nu s-au prea rostit sau implementat. Prevederile Legii locuinţei –obligatorii, după ştiinţa mea- au rămas facultative, nefiind respectate în practică din cauză că sunt generatoare de costuri. Asemenea, prevederile legate de termoizolarea clădirilor. Am rămas cu blocurile construite în curtea din spate a vecinului, din care ni se uită dimineaţa locatarii în cana de cafea. Am rămas cu cele mai slab termoizolate locuinţe, cu cele mai mari facturi la energie din Europa, cu cele mai urâte mansarde, pălării ridicole pe imobile de opt etaje.
În anii 60 în România se copia urbanismul francez, aşa cum Dacia 1300 copia ad-litteram un model de Renault. Diferenţa este că Renault a produs modelul respectiv vreo cinci ani, iar Dacia a fost produsă –fără schimbări majore- vreme de 35 de ani. În dezvoltarea urbană lucrurile au stat şi mai rău – în anii 80 s-au îndesit blocurile construite douăzeci de ani mai devreme, pereţii de cărămidă au fost înlocuiţi cu panouri prefabricate de beton, suprafeţele camerelor din proiectele-tip au fost reduse până la extrem. Dar cireaşa pe tortul „urbanizării” României a fost perioada anilor de boom imobiliar, când regula generală a fost lipsa regulilor, iar lucrurile au scăpat total de sub control.
Ce a rămas după perioada asta, de haotică dezvoltare urbană? Răspunsurile nu sunt deloc măgulitoare pentru arhitecţi şi urbanişti... Mall-uri lângă maidane, office building-uri clasa A+ lângă cămine de nefamilişti dezafectate, cartiere luxoase de vile la care duc străzi înguste şi neasfaltate. Un aspect al oraşelor care aminteşte mai degrabă de Izmir decât de Nurnberg.
Se spune că medicii pot să-şi îngroape „greşelile profesionale”, dar arhitecţii pot doar să-şi sfătuiască clienţii să planteze copaci în faţa clădirilor urâte şi să le acopere faţadele cu iederă...
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Tag-uri: El Dorado , Prevederile Legii
Vizualizari: 2555
Ultimele comentarii
Acum 56 minute
MB
Acum 59 minute
Claudiu
Acum 1 oră
Liberal autentic
Acum 1 oră
Neli Oproiu
Acum 1 oră
Bobo