„De ce eşti, dom’ne, monarhist? Că doar nu te-ai născut în timpul regalităţii, şi la şcoală n-ai învăţat decât de rău despre regi”, mă interoghează inşii pe care reuşesc să-i agasez cu opţiunea mea pentru monarhia constituţională. Într-adevăr, pentru şcoala pe care a făcut-o generaţia mea, monarhia constituţională a fost aşa cum i-a impus regimul dictaturii aşa zis proletare: un regim opresiv, burghezo-moşieresc, de exploatare a omului de către om. Despre meritele şi rolul familiei Hohenzollern-Sigmaringen, în apariţia şi dezvoltarea statului român modern, şcoala şi societatea nu ne-au învăţat. Nici după ’89, lucrurile nu s-a schimbat sensibil.
Puţină istorie. S-a întâmplat că, după Principele A.I.Cuza – eroul de la 1859, nişte politicieni l-au adus pe prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, pentru a integra Principatele Române în familia regalităţii europene de la acea vreme, aşa cum astăzi dorim integrarea României în UE. Străinul ăsta, cu răbdare şi încăpăţânare de saxon, după ce a devenit Rege, a trecut Vechiul Regat de la feudalismul întârziat, la capitalismul de dezvoltare. Străinul ăsta a urmărit dezvoltarea Regatului, ţinându-i la respect pe politicienii băştinaşi cu mână forte. Şi tot străinul acesta a reuşit (timp de 48 de ani), cu toate riscurile şi neajunsurile democraţiei, să modernizeze, în stil european, o societate în care, până la el, la modă erau işlicele, şalvarii şi narghilele orientului. Succesorul lui Carol I, Ferdinand, şi-a legat numele de rezistenţa românească din primul război mondial, de votul general şi împroprietărirea ţăranilor, dar, în primul rând, de întemeierea României Mari. În perioada următoare, monarhia a trecut prin numeroase crize, datorită moştenitorului lui Ferdinand, Carol II, inteligent, cult, dar cu spirit aventurier. Totuşi, Regatul a atins cea mai mare dezvoltare. Din fericire, urmaşul lui Carol II, Mihai, nu i-a semănat la fire, dar a avut neşansa de-a ajunge suveran la doar 19 de ani, în plin război mondial. După război, sub presiunea înţelegerilor dintre aliaţii învingători şi a comuniştilor sovietici, cu concursul cozilor de topor autohtone, monarhia a dispărut din viaţa poporului român, dar nu pentru că acesta ar fi dorit acest lucru.
Pe scurt, pot spune că am devenit monarhist ascultând, începând din anii ’69-’70, mesajele MS Regele Mihai I, la Europa Liberă, şi citind, după ’89, multe din cărţile interzise până atunci. Aşa am ajuns şi la câteva concluzii: 1. în istoria modernă, opţiunile politice ale paşoptiştilor, inclusiv apariţia Regatului, şi opţiunile politicienilor care au făurit România Mare s-au dovedit a fi cele mai juste pentru naţiunea română; 2. e de preferat un rege constituţional investit cu puteri limitate, dar suficiente ca să ţină sub control tensiunile dintre partide şi politicieni; 3. pe toată durata exilului său, de-o jumătate de secol, Regele Mihai I a avut un comportament demn de întemeietorul dinastiei, Carol I; 4. monarhia constituţională, cu deviza NIHIL SINE DEO, ne-ar putea scoate din rătăcirea postcomunistă, în care încă ne aflăm; 5. democraţia, la români, a apărut sub oblăduirea monarhiei constituţionale; 6. poporul român nu s-a exprimat niciodată pentru dispariţia monarhiei româneşti. Şi mai e ceva: nici dacă ar fi fost ocupată de o putere străină, România nu ar fi ajuns în starea jalnică în care se afla în ’89. Şi totuşi astăzi este membră a UE. România are noroc, cum spunea cineva, şi poate (cu mai multă educaţie şi responsabilitate) va reveni la monarhia constituţională, pentru a stăvili energiile politice ce se pot consuma, altfel, inutil.
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Tag-uri: România Mare , Europa Liberă , Principatele Române Unite , României Mari , Vechiul Regat , Majestății Sale Regele Mihai
Vizualizari: 547
Ultimele comentarii
Acum 6 ore
MB
Acum 6 ore
Claudiu
Acum 6 ore
Liberal autentic
Acum 6 ore
Neli Oproiu
Acum 6 ore
Bobo