X

De la satele lui Potemkin, la democratia lui Putin

Sintagma „satele lui Potemkin” a intrat în istorie ca metaforă genială, dar şi ca ştire falsă.
Dar, chiar şi aşa, transmisă unei publicaţii din Hamburg, de un ziarist german, Wilhelm von Helbig, ataşat la curtea Împărătesei Ecaterina a II-a, metafora a devenit celebră şi continuă să ridiculizeze orice construcţie efemeră, bună doar să încânte ochii lumii, asemenea decorului unei piese de teatru.
În cheia lecturii presei de astăzi, Helbig a scris un pamflet, inspirat de formalismul autocraţiei ruseşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ce s-a întâmplat, de fapt? Von Helbig a luat peste picior vizita ţarinei Ecaterina, însoţită de împăratul Iosif al II-lea şi regele Poloniei, în fostul Hanat al Crimeii, anexat de Imperiului Ţarist, în urma războiului ruso-otoman. Conform relatării ziaristului, mareşalul Potemkin, din dorinţa de-a arăta oaspeţilor frumuseţile Rusiei, ar fi ordonat construirea unor panouri uriaşe, pe care erau desenate profiluri de localităţi. Privite de la distanţă, păreau a fi adevărate sate. „Ştirea” a fost dezminţită de martori oculari aflaţi în suita împărătesei. Ideea, însă, a prins, şi, până astăzi, şi-a păstrat sensul ei metaforic.

Adusă în zilele noastre, mai ales de când cu episodul ocupării de către Rusia a aceleaşi peninsule de la Marea Neagră, metafora „satelor lui Potemkin” reflectă cu aceeaşi strălucire actuala democraţie rusească. În fapt, o construcţie politică virtuală, menită doar să ascundă spiritul autocratic al vechii puteri euroasiatice. Ea dovedeşte totodată neobişnuinţa unui popor cu principiile şi regulile democraţiei. În realitate, totul este gândit pentru ca Rusia postcomunistă să dea frumos în ochii civilizaţiei occidentale, fără a prelua şi respectul faţă de principiile ei democratice. Urmând tradiţia ţaristă, dar şi pe cea sovietică, Rusia de astăzi ţinteşte însă poziţia de mare putere a lumii. Eroul acestei „butaforii” de secol XXI este nimeni altul decât actualul preşedinte al Federaţiei Ruse, Vladimir Vladimirovici Putin (V.V.P.). El este noul Potemkin, iniţiatorul aşa-numitei democraţii coordonate.

Un critic vehement al acestui gen ciudat de democraţie a fost ziarista Anna Politkovskaia, asasinată, în octombrie 2006. Aflată la apogeul unei cariere profesionale de excepţie, jurnalista de origini ucrainene se remarcase, până atunci, prin acuzaţiile necruţătoare aduse politicii putiniste, în special în conflictul din republica separatistă Cecenia. Pentru Anna Politkovskaia, aşa cum rezultă din însemnările ei în „Jurnal rusesc”, marea problemă a Federaţiei Ruse este falsa ei democraţie. De fapt, „la momentul actual, în Rusia nu există democraţie”, scria ziarista de la Novaia Gazeta, în jurnalul său, la 8 decembrie 2003, în urma unei discuţii cu un adversar al lui V. V. P. „O particularitate a regimului actual, continuă Politkovskaia, este faptul că nu doar a distrus cu brutalitate opoziţia, aşa cum s–a întâmplat în epoca totalitarismului (…) În prezent, toate instituţiile civile şi publice sunt adaptate de către autorităţile de stat în conformitate cu propriile scopuri. Dacă încearcă cineva să manifeste rezistenţă este pur şi simplu înlocuit”.

Pentru Anna Politkovskaia nu era vorba de o criză a democraţiei parlamentare ruseşti, în epoca lui Putin, ci de „moartea acesteia”. Practic „activitatea legislativă şi cea executivă a guvernului se contopiseră, ceea ce a însemnat renaşterea sistemului sovietic”. Aşadar, „vorbim de moartea democraţiei ruseşti”, pentru care „poporul rus şi-a dat acordul”. Concluzia? Mai bine zis, soluţia nedorită:  „(…) să ne întoarcem la URSS, uşor retuşată (…) sub forma unui capitalism birocratic, în care oficialităţile de stat reprezintă principala oligarhie, cu mult mai înstărită decât orice proprietar sau capitalist”.

Astfel, istoriceşte vorbind, de la satele lui Potemkin, după peste două secole în care poporul rus n-a cunoscut binefacerile democraţiei, Rusia a ajuns la democraţia coordonată de Putin, convins de „mesianismul său”, după cum scrie Politkovskaia . Ei bine, în ciuda tratatelor internaţionale în care era parte, numai o asemenea „democraţie” a făcut posibilă, la 18 martie 2014, invadarea Crimeei, parte a statului suveran Ucraina. Putin a pus, din nou, în aplicare, strategia imperialistă a invaziei, sub pretextul apărării conaţionalilor, la fel cum a procedat şi în cazurile altor enclave etnice ruseşti, din foste state membre ale URSS, actualmente state suverane.

Bun, şi ce legătură au toate acestea cu România? Păi, au. Pentru că, la fel ca la ruşi, nici democraţia noastră nu e prea sigură pe sine. Şi asta din cauza aceloraşi practici neortodoxe, ce au favorizat apariţia capitalismului birocratic şi formarea oligarhiei oficialităţilor de stat. Motiv pentru care, după un sfert de veac, democraţia încă nu este consolidată. Dacă acest lucru nu se va îndrepta, mai mult ca sigur şi la noi democraţia va ajunge să fie coordonată. Evident de o mână forte, precum cea a lui V.V. P. Şi se vor găsi ziarişti atenţi şi capabili să observe că „poporul român şi-a dat acordul”.

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim

Comentarii

comentarii

3 opinii

  1. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

  2. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

    european

    Toate bune si frumoase, Rusia nu cunoaste democratia si nici nu o va cunoaste in viitorul apropiat pentru ca fara civilizatie nu exista democratie adevarata, rusii sunt si se lasa manipulati mediatic iar Putin este si ramane KGB-ist. O intrebare umila: cunosc limba romana de acum 35-40 de ani, incerc sa ma adaptez la cea noua , dar ce nu pricep in ruptul capului este de ce genitivul feminin este eliminat din limba : Politkovskaia…jurnalul SAU? Inainte se spunea jurnalul EI? Imi cer scuze, dar ma deranjeaza de fiecare data cand citesc ceva serios. Totusi Putin ramane un caraghios periculos!

  3. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

    ptr 2

    Pronumele posesiv „său” este impersonal, dar mai reverentios decat pronumele personal genitivial „ei”. N-ar trebui sa va „deranjeze”, chiar si atunci cand cititi ceva „serios”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Contact