profil

Eroul şi îngerul maratonist | “Life story”

A alergat peste 100 de maratoane, peste 40.000 de kilometri. A înotat sute de metri, a pedalat alte câteva mii şi a cucerit cei mai înalţi munţi din America.

La + 40 de grade, la – 20. Prin vânt, prin ploaie, prin apă, prin arşiţă, prin zăpadă. Niciun zid nu a fost suficient de înalt pentru a-l împiedica să-i arate fiului său că nu e nevoie nici de picioare, nici de glas, pentru ca un vis să prindă viaţă, atât timp cât sufletul zâmbeşte fără să clipească.

Lecţia de viaţă în care un tată a luptat pentru a-i oferi fiului său paralizat o viaţă normală. Iar fiul său, la rândul lui, i-a salvat viaţa părintelui său prin sport.

O echipă perfectă. Team Hoyt. Dick şi Rick. Tată şi fiu. Echipa pentru care imposibilul este posibil. Echipa care şi-a rupt câte o bucăţică din inimă şi a prefăcut-o într-una singura. Echipa pentru care DEX-ul ar trebuit să treacă în dreptul “echipă” numele de Hoyt. Team Hoyt.

Team Hoyt

Îngerul cu aripile frânte

Se văzuseră întâmplător pe holurile liceului, prin 1957. Scapase o carte pe scări, iar el o ridicase. El din North Reading. Ea la fel. El căpitan al echipei de fotbal a liceului Massachusetts’ North Reading. Ea, majoreta lui de suflet. Ăi dragi râdeau cu gura până la urechi şi ziceau, mai în râs, mai în serios, că e un semn. Un semn că aveau să se potrivească. Prin 1960 aveau deja să-şi atingă buzele sub voal. Veselie mare. Peste 400 de zile, îi spusese că va fi “daddy”. La 20 de ani şi o şchioapă, Judy şi Dick erau tineri fericiţi. Și împliniţi. Se iubeau de mama focului.

Apoi… Apoi, pe 10 ianuarie 1962. Îngeraşul lor avea să coboare printre pământeni. Cu aripile frânte. Dick, ghemuit pe un scaun de pe holul spitalului, cu ochii hipnotizaţi de minutele ce se prefăceau în ore, murea de nerăbdare să-şi vadă, pentru prima oară, copilul pe care şi-l dorea atât de mult. Încă de când spunea, cu ridicături în marginile gurii: “când voi avea copil, îl voi face sportiv, fotbalist, atlet, orice”. După şapte ore cu pulsul la 120, îi sunase telefonul. Apăsase repede verde, fără să clipească, şi doar atât auzise: “S-a întâmplat ceva cu copilul…”, restul fusese tăcere. Doar simţise. Simţise cum tavanul îl pocnise fix în moalele capului. Neagră i se făcuse întreaga viaţă, într-o fracţiune de moment. Rick se născuse prematur, cu paralizie cerebrală. Fusese ştrangulat în pantecele mamei sale de cordonul ombilical. Verdictul era dur: “Nu va putea vorbi şi nu va putea merge. Niciodată”.

“O să fie o legumă pentru tot restul vieţii!”, erau primele cuvinte ale medicului, “puteţi să-l puneţi într-un orfelinat, iar statul va avea grijă de el. Ce să fac?”, îl fixase Dick cu privirea. Și îi spusese vreo două de i se umezise tot halatul, instantaneu. “Nici gând. Copilul acesta trebuie să aibă părinţi!”.

(041513 Hopkinton, MA) Dick Hoyt and his son Rick Hoyt run during the 117th Boston Marathon in Hopkinton, Mass., Monday, April 15, 2013. Photo by Chitose Suzuki

“Never give up”

Și da, a avut părinţi. Încă ce părinţi. Au urmat apoi sute de zile de coşmar, sute de zile în care Judy şi Dick erau ba picioarele, ba gura lui Rick. Sute de zile în care trăgeau zăvorul la cameră, pentru câteva momente, şi plângeau. Urlau încât să trezească toată planeta Marte. Dar mereu îşi ziceau: “Never, never give up”. Îngeraşul era al lor, oricum ar fi fost el. Era al lor. “My life”. Și punct.

Au fost acolo când a învăţat “a-ul”, când a lansat primul zâmbet şi când a trimis prima privire caldă.Tot ei l-au făcut să râdă. Și tot ei l-au dus la şcoală. L-au văzut cum creşte cuminte. L-au făcut normal.

3

După opt ani, Dick l-a purtat pe braţe la Universtiatea Tufts, una dintre cele mai prestigioase colegii de medicină din statul Massechusets, şi chiar din întreaga ţară. A vrut să-l facă să comunice, dar medicii i-au trântit uşa-n nas: “Nu există nicio posibilitate ca fiul d-voastră să poată vorbi. Practic, în creierul lui nu se întamplă nimic, nu există niciun impuls!”. N-a renunţat. “Spuneţi-i o glumă!”, a răspuns, cu vocea stinsă, Dick. Au facut asta, şi Rick a râs în hohote, din toţi plămânii. Iar medicii au rămas muţi. Mâlc. Tatăl, aşezat în colţul uşii, zâmbea. Era mândru: “Ăsta e băiatul meu”.

Primele cuvinte

Un calculator special, conectat la creier, avea să-l facă pe Rick să lanseze primele cuvine. Era sărbătoare mare în familia Hoyt. Rick şi Judy începuseră să pună deja pariuri: unul că va zice “Bună, tată”, unul că va spune “Bună, mamă”. Dar Rick a decis. A decis să nu le frângă inima. Și a tastat. A tastat “Hai, Bruins!”. Echipa de hochei a oraşului Boston, echipa de care îşi legase speranţele şi visele. Prin sport.

La început m-am simţit înşelat şi furios. Dar părinţii m-au tratat ca pe o persoană normală şi am înţeles tot ce îmi ziceau. Am aceleaşi sentimente ca orice altă persoană. Simt tristeţe, bucurie, foame, iubire, compasiune şi durere”, consemna în lucrarea “Ce înseamnă să fii o persoană non vocală”, lucrare care-i aşezase toca pe creşetul capului, la sfârşitul Universităţii din Boston. Da, aţi auzit bine. Rick terminase şi facultatea. Cu zece. Pe linie.

4

 “Yes, You can”

Prin 1978, Rick auzise că un colegiu pune la bătaie o cursă de 5 mile pentru sufletul unui băiat. Un băiat căruia viteza îi răpise picioarele. “Tati, mă poţi împinge? Vreau să particip”. Dick spusese “da”. Imediat după cursă, Rick ceruse să fie dus direct în faţa calculatorului. Și începuse să tasteze: “Tati, când mă împingeai în cursă, nu mai simţeam că sunt paralizat”. Cuvintele veniseră spre Dick ca nişte suliţe. Una câte una. Direct în inimă. Tatăl începuse să tremure. Cu o voce stinsă, nu mai avuse energie nici măcar să scoată o vocală. Totuşi, îşi trecuse mâneca prin faţa ochilor şi îşi sărutase cald îngeraşul, pe frunte. Înţelesese totul. Înţelesese ce are de făcut: “Yes, You can”.

Și da, a putut. Au putut împreună. Dick nu mai alergase niciodată mai mult de 100 de m, şi aia se întâmplase prin liceu. Nu i-a păsat. Cinci luni a alergat fără oprire. S-a oprit doar într-o zi, când şi-a strâns copilul de mână şi i-a zis: “My life, la treabă!”. Prin 1979, Team Hoyt era în joc de glezne pentru primul maraton. Cel de la Boston. Cu peste 30.000 de “forrest gumpi” la start. În fiecare an.

Visul avea să li se năruie rapid: “Nu se poate, nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva, în istoria acestui maraton”. Nimeni nu i-a luat în serios. Îi considerau nebuni. Timp de patru ani au alergat singuri. Abia în 1983 le-a fost deschisă poarta spre o cursă. Cursa vieţii. Alergase atât de rapid încât cronometrul încremenea, iar colosul Boston, care le trântise uşa în faţă în urmă cu patru ani, nu avea ce să mai facă. Era măgulit. Istoria maratonului Boston se schimbase odată cu ei. Team Hoyt o făcuse. Cine să-i mai oprească?

Pentru Team Hoyt imposibilul era posibil. Dick se băgase cu Rick şi la triathlon. TRIATLON, da. Auziţi bine. Făcuse 2 km înot, 80 km ciclism şi 20 km alergare. Toate în aceeaşi cursă. Cum putea un tip care nu mai înotase niciodată şi care nu ştia să meargă pe bicicletă să îşi care fiul de peste 50 de kilograme într-un triatlon? Dick a făcut-o. Și-a luat o casă lângă un lac şi în două săptămâni a bătut palma cu apa. “Yes, you can”, şi-au spus, şi nu s-au mai oprit. Niciodată.

5

Peste 1000 de curse şi o viaţă

Tatăl si fiul aveau să înşire peste 1000 de curse de anduranţă, 70 de maratoane, dintre care 29 ale oraşului Boston, inclusiv mai multe participări în cea mai ucigătoare cursă din lume: “Ironman” – 3,86 km înot, 180 km ciclism, 42,195 km. Ireal, nu?

Rick trăia prin Dick. Și Dick prin Rick. Team Hoyt. Echipa perfectă. Când Dick respira sacadat, Rick îşi întorcea imediat capul şi-i trimitea un zâmbet: “Yes, you can”. La naiba, cine să mai aibă nevoie de cuvinte, când privirile îşi vorbeau din suflet? Aşa au îmbătrânit. Împreună. Frumos.

În 2003, cei doi aveau să mai termine un maraton. De această dată, fusese vorba de maratonul vieţii. În timpul unei curse, bucăţica de suflet a lui Dick avea să se desprindă de cea a lui Rick. Pentru câteva momente. Tatăl suferise un preinfarct. Doctorii aveau să îi spună: “Dacă fiul tau nu te împingea către sport, ai fi murit acum 15 ani!”. Îngerul maratonist avea să-şi salveze tatăl.

Pe 21 aprilie 2014, Dick – la 74 de ierni şi Rick – la 52 de veri aveau să treacă, pentru ultima oară, linia albă. Linia pe care au călcat-o, prima oară, în 1983. La Maratonul Boston.

Dar maratonul vieţii lor nu s-a încheiat. Continuă şi astăzi. Dick şi Rick fac, an de an, turul Statelor Unite, predând lecţia lor de viaţă.

Un singur of mai are Rick pe suflet. Să se ridice, într-o zi, în picioare şi să fie el cel care îşi ajută tatăl să termine un maraton.

6

Sursă info: www.people.com

O opinie

  1. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

    Mihai

    Interesant si motivant articolul, dar imi permit sa fiu putin carcotas… cum de avea telefon cu buton pe care trebuie sa apesi ca sa raspunzi “Apăsase repede verde” pe “10 ianuarie 1962”??? Eventual a ridicat receptorul din furca, dar sigur nu a apasat pe niciun buton verde pentru a raspunde.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Sport
  • Contact