X
garrichea progresul terezian

Nea Garrincha. Omul de 81 de ani care adună copiii de pe stradă şi din curtea şcolii pentru a-i aduce la fotbal FOTO | VIDEO

Trăieşte cea mai mare bucurie a sa, cu aceeaşi intensitate, încă de când era o firmitură de om. De când mângâia mingea ciobită de cauciuc pe bitumul încins din cartierul Trei Stejari. Într-o vreme în care lumea era guvernată de ură. Într-o vreme când peste 70 de milioane de suflete au plecat, din cauza celui mai mare război din întreaga omenire, acolo unde de milioane de ani merg toţi trăitorii acestui pământ.

Timpul s-a scurs înnebunitor de repede, dar azi, la 81 de ani, nu şi-a pierdut nicio picătură din forţa lăuntrică de odinioară. Iubeşte iarba, ca la prima întâlnire. “Nu mă las. Niciodată”, e refrenul care-i stă cuibărit în suflet şi în minte. Refrenul pe care-l fredonează pe buze, mereu şi mereu, atunci când viaţa nu-l întâmpină cu vreo îmbrăţişare de urs. Dar niciodată nu a renunţat. La 81 de ani, încă mai are puterea de a adună copiii de pe stradă sau din curtea şcolii pentru a-i aduce în dreptunghiul vieţii lui, terenul de fotbal. Trăieşte prin fotbal şi fotbalul trăieşte prin el.

Nicolae Ciupudean sau “Nea Garrincha”, cum îl alintă toţi sibienii, este cel care în 1978 i-a dat viaţă echipei CS Progresul Terezian şi pe care a năşit-o aproape 40 de ani, fără să aştepte nimic la schimb. Dintr-o pură pasiune din care şi-a tras mereu seva, iar pasiunile, chiar şi atunci când par închise definitiv în sertarele timpului, revin mereu şi pictează prezentul în culori pestriţe. Pentru “Maiorul Garrincha” timpul parcă a rămas pe loc. Nu s-a schimbat deloc. Faţa sa aspră roade din suflet la fiecare vorbă ca de şmirghel, lăsând în loc o senzaţie de gol. E vârtejul emoţional pe care-l produce la fiecare zămislire. “Nu mă las. Cu ambiţia pe care o am, reuşesc să mă menţin. Vin cu bicicleta la teren, fără ea sunt pierdut. Majoritatea de mici copii sunt la mine şi atunci normal că ţin cu mine şi cu clubul acesta. Suntem de 40 de ani împreună. Alţii de 40 de ani nu mai sunt. Mai vechi ca mine, în Sibiu, niciunul”.

DSC_5651

Fotbalul, viaţa lui

De mai bine de 35 de ani s-a mutat în cartierul Terezian, acolo unde a devenit un punct de referinţă pentru zecile şi sutele de copii cărora le-a cizelat tehnica şi le-a oţelit rezistenţa. Puşti pe care i-a învăţat să iasă din apărare cu capul sus. Dar şi în viaţă. “Fotbalul e viaţa mea, atât. Nu mi-a trebuit altceva în afară să adun copii mulţi. Am adunat tot ce era în Terezian, Ţiglari, Marmeladă, toţi copiii din cartier la Nea Garrincha”, sunt cuvintele care-l fac să clipească vesel.

24 de ore din 24. Non-stop. Nea Garrincha este conectat prin fire nevăzute la tabloul fotbalului. Încă de când soarele face ochi, măreşte pasul spre curţiile a cât mai multor şcoli, încercând să identifice puşti care nu jonglează cu mingea cu o tragică neîndemânare. “Mai iau şi câte 5-6 tricouri de acelea mici cu Brazilia. Și le dau câte un tricou, şi îi auzi: Oai, mergem la Garrincha. Mai glumesc cu ei şi le arăt eu prima oară cum ar trebui să dea gol. Apoi fac concurs cu ei, fiecare câte două lovituri de la 11 m”, povesteşte în timp ce mimează mişcările.

DSC_4988

“Acum, copiii vin mai greu la fotbal, nu le mai place.. abia aşteaptă să termine antrenamentul. Ce au putut să facă din copii tabletele şi telefoanele… Nu mai vor să facă efort. Acum 15-20 de ani, făceam antrenament nu glumă. Băgam în ei material de nu ştiau cum îi cheamă. Și, totuşi, nu era niciun recalcitrant. Acum, le e greu să facă şi 20 de scări. În aceste vremuri, cu greu strâng 50 de copii, înainte aveam și 120. De la anul începem cu niște grupe mici, de 6-7 ani. Să-i luăm de mici și poate reușim să scoatem din ei fotbaliști”, rememorează Maiorul Garrincha.

Pentru Terezian, din suflet

Deşi anii s-au scurs cu viteza internetului, foştii lui jucători nu l-au uitat. Niciodată. Unii au devenit părinţi, cu familii. Alţii sunt chiar bunici. Dar pentru fiecare dintre ei, Nea Garrincha a rămas, este şi va rămâne în compartimentul afectiv şi în cutiuţa cu amintiri. Amintiri de-o viaţă. “Mulţi mă sună şi-mi zic: Nea Garrincha, haideţi să bem o bere. Eu le răspund: Nu, mai bine dă-mi o minge”, e umorul cu care poate descleşta orice frunte încruntată. “Toată viaţa mea am făcut benevol. Nimeni nu vine fără bani. Dacă vreau să angajez un antrenor aud: Cât îmi dai pe lună? L-am avut şi pe Jean Gavrilă şi pe Ioan Flichiş, pe vremea aceea i-am plătit. Fără bani nu mai vrea nimeni. Nu mai există dorinţă şi plăcere. Sponsorii ăia cu bani mulţi nu te ajută. Doar aceia mai mici, care au câte un boutique, mai inimoşi, îţi dau bani de o minge. Avem echipament, dar nu mai avem bani să facem un rând nou cum are şi Brazilia, exact la fel. De acolo avem şi culorile clubului”.

DSC_5641

CS Progresul Terezian a luat naştere pe când talpa de dictator sugruma orice pojghiţă a libertăţii de exprimare. Dar lui Nea Garrincha nu i-a păsat. Și s-a exprimat. Din suflet. Din suflet, a plămădit o echipă, în 1978, după chipul şi asemănarea lui. Iar de atunci fotbalul din cartierul Terezian trăieşte doar prin el. “Am făcut în Terezian şi Trei Stejari un campionat între străzi. Aşa i-am adunat pe copii la început. Am făcut un campionat cu 40 de străzi, la Școala 8. Cu ajutorul nevestei mele le spăl echipamentul, le creez condiţii cât de cât. Restul mai avem ceva sponsori. În 40 de ani nu le-am cerut, niciodată, niciun ban copiilor, m-am descurcat cum am putut. Ne-au mai ajutat Toader, Marco Pascalini, Armenean Cornel, Gelu Hămnăşan, Cipri Drăgoi. Ultimul ne-a cumpărat acum două plase, de 900 de lei. Că nu aveam. Noi jucăm de plăcere”.

DSC_5025

Dă din banii de pensie

De 40 de ani i s-au ivit obstacole de toate soiurile. La tot pasul. Erau vremuri când îşi strângea copiii în jur şi îşi rupeau şi pantalonii în genunchi ca să adune sticle, borcane, cartoane, hârtie, plante medicinale, pentru a face bani de deplasare sau de arbitri. Să renunţe? Niciodată. “Mergeam pe munţi după plante, după ceaiuri, le vindeam apoi la plafar şi ţineam echipa. Când am venit prima oară pe stadionul Pietricica, erau pomii cât gardul. Facem curăţenie în fiecare primăvară, toamnă, să pară ca un teren de fotbal. Când am venit pe terenul acesta, acum 18 ani, era doar piatră şi pământ. Nu a fost iarbă. Acum arată cât de cât. Îl tundem, îl aranjăm”, istoriseşte Nea Garrincha printre picături de viaţă.

“Fotbalul e doar de plăcere, familia, şcoala şi serviciul sunt prioritare”, sunt cuvintele clasice ale familiei pe care le aruncă în timpanul oricărui copil dornic să plimbe mingea prin iarbă. Ei bine, Nea Garrincha iubeşte fotbalul mai mult ca toate la un loc. De ce? Pentru că la 81 de ani crede că fotbalul e copilul din el. Copilul care îşi rupe 300 de lei din pensie pentru a-i pune în perimetrul vieţii lui. “Câteodată, dau și mai mult. Vin copiii şi trebuie să le dai un suc, o apă minerală. Să mai cumpăr o minge. Copiii mei locuiesc în Germania şi îmi mai trimit bani, mingi, echipament, că altfel am da faliment. Ei nu au jucat fotbal: unul e preot, unul a jucat baschet şi fata nu a practicat niciun sport. Cu ei am noroc. Dacă plec de acolo cu 500 de euro vin şi îi bag aici, la fotbal”.

DSC_4949

“Pe timpuri. Trebuia să plec în deplasare la Cluj cu două echipe, bani nu aveam. Am mers de la etajul patru, unde locuiesc, până jos. Am zis: câţi poţi să-mi dai împrumut până la salariu? Făceam rost şi plecam în deplasare. Greu a fost, dar nu m-am lăsat. Nu mă las nici acum. Acum e şi mai greu. Dacă te laşi odată nu te mai apuci. E greu să aduni jucătorii, fără prime, fără nimic. Mulţi vin doar pentru mine. Te-am ţinut 15-20 de ani, te-am dus în toată ţară şi acum ce faci? Îmi dai plasă? Nu-mi dă niciunul. Când aveam cinci echipe în campionat, veneau copiii pe la uşă: Nea Garincha am nevoie de motivare. Nevasta mea mi-a zis mereu să fac ce vreau, numai să vin acasă citav la cap. Asta mi-e plăcerea şi sănătatea. Mă simt tânar cu ei, mai glumeşti cu ei, îi mai iei la întrebări”, mărturiseşte Maiorul Garrincha.

VIDEO:

Porecla “Garrincha”

Retina lui Nea Garrincha i-a fost mereu înviorată de imagini în viteză. Imaginile cu fentele brazilienilor, care puneau un strop de culoare în zilele mai puţin însorite ale tinereţii. Iar numele după care îl cunoaşte toată lumea i-a venit firesc. “Am fost la un meci, juca Sibiul la Craiova, şi chiar în anul în care Brazilia a luat Campionatul Mondial în Suedia, în 1958, Garrincha a dat un gol folha seca. Pe drum înapoi, ne-a oprit Poliţia şi a întrebat cine e şeful vostru. Dar unul din autobuz a răspuns: Maiorul Garrincha. De atunci, aşa mă cunoaşte lumea. Altcumva nu mă ştie nimeni, numai de Maiorul Garrincha, Nea Garrincha”, îşi aduce aminte cu o precizie care te face să-ţi culegi fălcile de pe jos.

DSC_5013

Fotbalist până la 21 de ani

La 21 de ani, când s-a întors din armată, a fost nevoit să renunţe la cariera de jucător. Locul de muncă nu-i permitea. Dar pasiunea pentru fotbal l-a împins, însă, să se lanseze în antrenorat.  “Dădeam multe goluri. Eram tare. Nu eram atacant, pe vremea aceeea era altă schemă de joc. Erau doi în apărare, patru la mijloc şi patru în atac.  Nu mai era cu tactică, care apuca mingea dădea în ea. Atunci se dădea offside doar dacă erai la 10 m în afara jocului. În 1957 jucam la juniori lui Independenţa. Acolo am fost 35 de ani şi am făcut terenul din Obor. Mecanica făcut de Progresul Terezian. Pe când lucram ca şeful sporturilor la Sindicate, am adus bani de la Bucureşti, pe Mediaş i-am ajutat  să-şi facă terenul acela frumos de la Sparta. Am ajutat şi la volei feminin şi la handbal masculin, Independenţa, Divizia A. Plăcerea tot nu mi-a dispărut să stai pe teren mai bine de 50 de ani. Să stai tot timpul în soare, în vânt, te căleşti”.

DSC_5665

Ultimul of

La 81 de ani, a făcut de toate. Dar mai are doar un singur of pe suflet. O bază sportivă la care visează, chiar şi atunci când pune geană peste geană. “Dacă vom reuşi să ne dea terenul acesta în folosinţă, vrem să facem o bază sportivă de care nu are nimeni în Sibiu. Depinde de Mitropolie, ne trebuie o parafă. Ar fi păcat să dispară o astfel de bază sportivă şi tineretul să stea la bar. Aici nu sunt condiţii, n-ai apă, n-ai curent, n-ai căldură, cum să-i aduni? În ‘83 am făcut eu stadionul Mecanica, m-am judecat, m-au dat afară de acolo. Pe acesta s-a jucat în 79 prima dată, pe Pietricica, eram aici când s-a turnat tribuna. Era zgură şi piatră aici. În 18 ani am reuşit să-l facem cu iarbă. Nu-mi mai trebuie 20 de ani de trăit, doar până când fac terenul, 5 ani, apoi pot să plec liniştit”.

DSC_4967

Întâmplări amuzante

Cu fiecare cuvânt rostit, cu fiecare frază spusă, cu fiecare zămislire scoasă la suprafaţă, Nea Garrincha te fascinează. Instantaneu. Și rămâi cu inima cât un purice, când observi că îţi poate povesti detaliu cu detaliu dintr-o întâmplare petrecută cu 40 de ani în urmă. Atunci realizezi, imediat, că cei 81 de ani îi poartă doar în buzunar. El a rămas acelaşi. Acelaşi om plin de viaţă. Acelaşi om cu ridicături în marginile gurii. Pentru el timpul chiar a rămas pe loc.

Trei întâmplări amuzante:

1.Am jucat la Jiul Petroşani cu două echipe la republicani, şi am mers cu trenul. În Petroşani eu am mers să beau o cafea şi trenul a plecat. Eu am rămas. În prima gară, conductorul i-a dat jos pe jucători şi eu am luat o ocazie şi am mers în Simeria să aştept trenul. Am ajuns înaintea trenului. Și nu mai venea, era 1 noaptea. Am dat sfoară în ţară şi în toate gările, dacă există vreo echipă Progresul Terezian în vagon, vreun conductor. Și mi-au zis: I-am dat jos în gara cutare. Impegatul le-a transmis: conducătorul e aici, biletele sunt la el, urcaţi-i în primul tren şi trimiteţi-i în Simeria. Am fost 30, dar au ajus 28. Doi dintre ei au adormit în tren şi au ajuns la Cluj. A doua zi, au venit părinţii să mă întrebe unde li-s copiii. Până la urmă au apărut şi ei după-masă, la cinci. Am bătut la Jiul 3-1, şi cu ăia mici 7-0. Îmi aduc aminte exact fiecare scor din fiecare meci. Dacă am stat cu ei acolo. A fost de pomină.

2. Am avut şi autobuz la Progresul Terezian şi l-am vopsit în culorile Braziliei, galben, albastru şi emblemă verde. Margareta o chema. Margareta era o fată care l-a vopsit. Am zis: “Margareto, ne vopseşti şi nouă genţile şi ce era?”. Și Margareta i-a rămas numele. Toată lumea o ştia de Margareta.

3. Am fost şi la Braşov cu Margareta şi s-a stricat conducta şi am împins-o 30 de km. Până a venit un mecanic şi a reparat-o. Am terminat meciul la 1 şi am ajuns acasă dimineaţa la 3. Sunt aventuri frumoase. Mergem înainte, nu mă las. Să facem rost de bani pe sâmbătă, echipamentul e spălat, minge bună avem. Noi jucăm de plăcere. Mai sunt unii care zic Nea Garincha aţi luat bătaie. ȘI ce să fac? Dacă aţin fost mai buni ca mine. Nu ne certăm, nu înjurăm. Suntem civilizaţi.

DSC_5622

Păreri jucători

“E un om de nota 2000. Când eram copil, venea şi ne punea aici să jucăm. Făcea antrenamente cu noi şi striga la noi. Câteodată îţi era groază să vii la antrenament. Veneai şi nu ştiai dacă să faci sau să nu faci. Hai că fac. Și zbiera şi băga antrenament de ne săreau fulgii. Și, la sfârşit, după ce ai făcut o zi de condiţie fizică, zicea hai recuperarea. Și băgai de numa, fie iarnă, fie vară. Când eram mic nu realizam ce se întâmplă, erai ca un copil. Veneai să joci fotbal. Dar e un om mai aparte, am cunoscut mulţi, dar el e altfel. Te face să joci cu drag, să vii cu drag. Chiar dacă te mai ceartă. Nu se compară. Dacă nu era el, cred că acum eram undeva pe câmp. Nu ştiu. Niciodată nu ne-a cerut un ban, pentru nimic. Băga înainte nişte antrenamente în noi de nu-ţi mai trebuia nimic. Mâncare şi somn. Altceva nimic. Totuşi la 81 de ani să vii şi cu bicicleta, să te mai uiţi şi la fotbal, nu e chiar aşa uşor. Și în oraş e pe bicicletă, mereu e pe bicicletă. Te sună mereu înainte de meci, ce faci, vii sau nu vii. Trebuie să vii, e imposibil să nu vii. Și vii, n-ai ce face. Vine el la 81 de ani şi să nu vii tu la 21 de ani? Ar fi o ruşine”, Mihai Duca.

“Dacă nu era el, murea clubul acesta. Mai ia şi pe datorie şi când ia pensia achită. Eu îl cunosc de 35 de ani. Adică el pe mine, nu eu pe el. Jucam contra lui la alte echipe. Acum 10 ani, ne-am unit. Cum eram la Universtitea, ne-am unit cu Progresul. Universitatea a dispărut şi a mai rămas doar el cu Progresul. El  ţine echipa de atunci. Nimic nu s-a schimbat la el, tot la fel de sprinten era şi atunci când l-am cunoscut. N-are nicio treabă. Ne ceartă. Noi pentru el venim. Dacă nu ar fi el, nu ne-am mai aduna aici. Nu ne-am strânge. Doar fotbalul îl ţine în viaţă. Dacă se lasă e gata”, D. Băran.

“Să ţină el clubul din bani de pensie şi să-şi audă de la soţie acasă. Rar om. Nu ia nimeni niciun salariu aici. Venim cu sufletul. Bine măcar că avem unde veni, unele echipe plătesc chirie. Mai ia şi pe datorie. Doctorul îi spune să nu mai vină că îi creşte tensiunea. Că se enervează la fotbal. Dar el vine primul la stadion şi pleacă ultimul. Nu ştiu dacă s-a întâmplat vreodată să lipsească”, Marco Pascalini.

DSC_5637

 

Foto | Video: SILVANA ARMAT

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim

Comentarii

comentarii

4 opinii

  1. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

    Cetatean

    Bravo,
    Mai avem nevoie si astfel de oameni care sa fie un adevarat exemplu pentru toti, adevarate valori ale societatii. Despre astfel de oameni trebuie vorbit, nu toate non-valorile care ne inunda spatiul media.

  2. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

  3. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

  4. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

    Gritu-Armenean Katy

    MOSU’ Îți mulțumim ca exiști în sufletele familiei noastre….Ai fost , ești și vei rămâne un om minunat și apreciat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Sport
  • Contact