X
kandahar afganistan

Corespondență din Kandahar. “Aici toți suntem sibieni”

Un drum Sibiu – Afganistan poate varia foarte mult. De la cinci ore, până la peste 13, chiar dacă distanța de peste șase mii de kilometri o străbați  cu un avion militar. Poate e nevoie de o escală sau poate trebuie ajuns și până la Kabul, depinde de misiune. Sau poate există o aeronavă de mai mari dimensiuni, care poate face drumul obositor și plin de escale mult mai scurt: doar cinci ore.

Am plecat din București știind că ne vom afla în situația primei variante. Într-un avion ce pare mic și bondoc. Mai mult gras decât scurt, am încăput laolaltă bagaje, soldați, ofiței, roţi de rezervă și jurnaliști. Și ca la orice zbor, s-a făcut și o scurtă prezentare a soluțiilor în caz de ceva rău.

“Avem ieșire de urgență pe aici și pe acolo. Avem și patru bărci, dar sperăm să n-avem nevoie. Dacă e cazul, vă dau pungi dacă vă e rău și vreți să vomitați. Avem și oxigen, să-mi spuneți și vă aduc masca”, s-a încheiat abrupt instructajul.

Înăuntru, ai senzația că ești într-un garaj. Toate adunate într-un loc, bagajele puse pe un palet, oamenii înșirați pe laturile și în mijlocul avionului, într-un soi de hamac făcut din chingi. Mult metal, mult zgomot. “Nu mai vreau să mă întrebe oamenii dacă sunt bine sau dacă mi-e frică. Chiar nu mai suport”, spune o tânără celei de lângă ea. Are ochelari. și-i dă jos, îi șterge, își șterge și ochii și continuă. “Știu ce fac, unde mă duc, ce riscuri sunt. Nu mai vreau să mă bată nimeni la cap”.

Numai nevasta ştie unde merg

Ceilalți se pun cam toți la somn. Se ghemuiesc în “hamac”, își lungesc picioarele cum pot. Alții se uită la fillme sau se joacă pe calculator. Lângă mine, un ofițer de lângă Cluj își pune căștile și dă drumul la o comedie, pe laptop. Mă uit și eu, chiar dacă n-aud nimic din acțiunea filmului. Discuțiile se încheagă greu.

IMG_3588

Ei nu știu ce vrem, noi nu știm în primul rând cine sunt ei. După un timp, după ce s-au terminat și bateriile și cheful de a sta cu ochii în monitor, încep tatonările. “Pentru mine, a fi militar înseamnă o meserie. Și orice meserie, dacă nu o faci așa cum te-ai pregătit, o faci degeaba. Noi pentru asta ne pregătim, nu să mergem la inundații, nici să plantăm copaci. Deși și ăstea le facem cu plăcere. Poate mergem și pentru bani, cine nu ar recunoaște asta. Dar în primul rând, asta este meseria noastră. Orice deplasare e un risc pe care ni-l asumăm”, spune clujeanul de lângă mine.

“Am mai fost și în Irak și cel mai mult au suferit părinții mei. Acum nu le-am mai zis unde merg. I-am mințit că mă duc într-un stagiu în America. Nici la copil nu i-am zis unde merg. I-am zis doar că el e șeful familiei acum. Până mă întorc. Are șase ani. Mai am o fată care mă înțelege, e mai mare. Dar doar eu și nevastă-mea știm adevărul, că plec în Afganistan. Restul… De ce să-și facă griji degeaba?”, spune omul.

După ce am văzut un film pe laptopul lui s-a apucat să joace un joc pe telefon. Un personaj aleargă peste trenuri într-o gară. “L-am luat de la fiu-meu. El îl joacă. L-am instalat înainte să plec”, spune ofițerul. N-ar recunoaște în ruptul capului că prin acest joc, el se uită practic la copilul lui cum stă pe telefon, în camera lui. Îi spun că sunt din Sibiu. Îl întreb dacă știe vreun sibian plecat în misiune. Îmi răspunde sec, fără să pară cumva pompos.

“Aici toți ofițerii suntem sibieni. Tot ce-i terestru a terminat Academia din Sibiu. De acolo suntem”, spune omul fără nicio urmă falsă curtuoazie.

Aterizăm în Baku, pentru realimentare. O adevărată autogară de comună ceva mai răsărită a fost transformată în câțiva ani într-un aeroport ultra-modern, îmi spun piloții români care au asistat la transformarea Azerbaidjanului. Totul lucește, însă nu e aproape nimeni să admire bijuteria arhitecturală. Sunt câteva zboruri și oameni foarte puțini. De aici plecăm spre Kabul, pentru a-i lăsa pe militari. “Aici e mai sigur, aveți grijă de voi”, ne spun miltarii în timp ce coboară. La câteva zile aveam să aflăm că televiziunea de aici a fost atacată de talibani…

Totul pentru militari

În timpul scurtei escale, primim un pachet de drum – standard. Fructe, iaurt, alune, sanvișuri, ciocolată, prăjituri, coca-cola, suc de portocale… Fără prea multe formalități am ajuns în bază, iar totul ne-a fost explicat în detaliu după un somn. După vreo 20 de ore în care am stat tot pe drumuri. Totul este organizat de americani până la cele mai mici detalii. De la spălatul pe mâini obligatoriu înaintea oricărei mese, până la facilitățile pentru militari pentru petrecerea timpului liber. Există o companie care se ocupă cu eradicarea oricărei ființe din bază, alta decât omul.

IMG_3585

Absolut nimic nu e lăsat la întâmplare. Sunt multe societăți comerciale care desfășoară activități pentru ca militarilor să nu le lipsească absolut nimic. De la restaurantele diversificate, până la serviciu de spălătorie, curățenie. Există de exemplu un “club” în cadrul căruia sunt pe lângă mese de biliard, zone de “playstation”, poker, cinema sau orice altceva, și camere unde tăticii sau mămicile le pot citi copiilor de acasă povești. Există camere amenajate special, unde așezat pe un fotoliu, poți citi în fața unei camere video. Sunt sute de cărți într-o bibliotecă și zeci de plușuri dacă vrei să te joci cu copilul de la distanță.

IMG_3586

Sunt reguli ciudate, dar respectate cu sfințenie. Mașinile din bază, poate nu mai vechi de unul-doi ani, n-au mers niciodată cu mai mult de 50 de kilometri pe oră. Regula spune că se circulă cu 20 la oră. Pe unul sau două drumuri se poate circula cu 40. În intersecții există regula primului venit. Dar pietonii au prioritate peste tot. În camere există zeci de filme, găsești câte un ziar la toaletă, e drept, se numește “Stars and strippes”. Tot sistemul e făcut pentru a proteja psihicul celor implicați în operațiuni. Fie că sunt unități de combat, fie că sunt alocați în slujbe administrative.

IMG_3582

 

Aici nu sunt monezi clasice de metal, ci de carton. Majoritatea militarilor le colecționează pentru ca au diferite imagini pe spate

Timpul militarilor de aici trece lent și fiecare își face AMR-ul cu voce tare. Țigările sunt ieftine, dar nu se bea alcool absolut deloc. Cantinele sunt mereu pline, dar nimic nu se compară cu sarmaua de acasă. Există reguli peste tot, se respectă, dar fiecare abia așteaptă un drum pe undeva acasă. Să tragi o înjurătură sănătoasă la un semafor… Se vorbește puțin de lumea de afară. Cei care au contact direct cu afganii ne spun că sunt mai săraci decât săracii. Sunt sceptici că ceva se va putea schimba în viitor. E un război împotriva nimicului. E greu să te bați cu cineva care apare doar atunci când te ațtepți mai puțin. Bucuriile acestei lupte sunt aduse de câte o bucurie lăsată unui copil. Bucurie care se măsoară în pixuri, ciocolată și bomboane. Puțin.

Va urma

Așa se văd blocurile construite de sovietici,, acum locuite de afgani, de la marginea bazei

IMG_3587 IMG_3584

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim

Comentarii

comentarii

3 opinii

  1. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

  2. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

  3. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

    Ovidiu

    …bravo pentru reportaj….zborul chiar nu este plăcut…aeroportul din Baku…chiar arata superb…dar cand ajungi pe Kaf…totul se schimba…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Sibiu
  • Contact