La 14 ani se antrena în Liga I cu CSU Voința, azi pilotează mașini de raliuri. Povestea fotbalistului ajuns pilot

“Dacă nu aș fi fost pilot, cu siguranță aș fi fost fotbalist”, mărturisea acum câțiva ani multiplul campion mondial de Formula 1. Vorba aceasta i s-ar potrivi și lui George Marcu (19 ani), numai că acesta s-a lăsat de fotbal pentru a deveni pilot de raliuri. Pe când avea doar 14 ani, sibianul făcea antrenamente cu fosta echipă din Liga 1 CSU Voința Sibiu, însă de mai bine de doi ani a decis să pună definitiv ghetele și mănușile de portar într-o cutie cu amintiri și să îmbrace combinezonul ignifug pentru raliuri.  

Fotbalul l-a început în 2006, pe vremea când se afla într-o relație strânsă cu înotul. Fermecat de paradele fostului portar de la Dinamo, Cristi Munteanu, pe care a încercat să le imite, de dimineața până seara, pe iarba deasă din jurul casei bunicilor săi de la Balota, George a decis să-și încerce șansa și la o echipă de fotbal din Sibiu. Așa a ajuns la Șoimii. “Odată am plecat de la înot la un antrenament la fotbal şi toată lumea îmi zicea sa merg la înot că sunt prea mic pentru fotbal. Dar tot nu i-am ascultat şi am mers la fotbal în Parcul Sub Arini pe maidan, între copaci, şi m-am înscris la fotbal. Peste trei săptămâni deja plecasem în turneu, în Austria. Doar mingea o aveam în cap…”, rememorează sportivul.

De la fotbal, la raliu

De atunci, George a mai jucat la CSU Voința Sibiu, unde îşi cizela tehnica şi oţelea rezistenţa cu echipa mare din prima ligă deși avea doar 14 ani, la CS Viitorul Sibiu și la LSS Voința Sibiu. În urmă cu doi ani, a decis să renunțe definit la fotbal și să se ocupă doar de cealaltă pasiune a sa, raliul. “După 2012, am început pe parcurs şi cu raliul, mă duceam copilot şi îmi vedeam şi de fotbal. Multă lume îmi zicea că raliul nu e de mine, că sunt prea mic. În 2013, m-am dat prima dată ca pilot, slalom paralel, până în 2015, apoi am intrat în Campionatul Național. De doi am m-am lăsat definitiv de fotbal, pentru că îmi era greu să le combin”, explică sibianul, care de când a văzut pe viu primul raliu nu și-a mai putut lua privirea de la el.

“În 2007, eram cu bicicleta pe afară, și pe lângă Sala Transilvania erau mai multe maşini de raliu de la Raliul Sibiului. M-am dus acolo şi cineva mi-a dat un pliant cu raliul, apoi am plecat acasă şi i-am zis bunicului: Uite, e raliul! Eu credeam că la raliu pleacă zece nebuni deodată şi care ajunge primul la final câștigă. Apoi am fost la toate raliurile din România, ca spectator. Bunicul a contribuit cel mai mult la pasiunea mea, îi plăceau raliurile foarte mult. El m-a susţinut cel mai mult. Şi lui îi place raliul, deşi zice că e costisitor. Când am început, am zis că 300 euro pe etapă nu e atât de scump, dar la un nivel mai mare deja suma sare la 1500-2000 euro pe etapă, şi dacă mai faci şi daune la maşină… costurile sunt și mai mari”, explică George, care acum deține un Renault Megane, în care a investit peste 2.000 euro. Totodată, acesta recunoaște că s-a bucurat de o simpatie și din partea piloților cu renume din Sibiu: “Am avut şi foarte multă susţinere din partea piloţilor sibieni, din partea lui Călin Bucur, Bogdan Iancu, m-au ajutat cu sfaturi și lecţii de pilotaj”.

Prima cursă: “Ori mergi mai tare, ori plecăm acasă”

Prima sa cursă mai are și azi puterea de a-i provoca ridicături în marginile gurii, pentru că înaintea competiţiei avea impresia că e la fel de ușor să piloteze o mașină de raliuri precum o făcea la jocurile pe calculator. “Eu credeam că şi în viaţa reală e la fel de uşor, dar apoi când am făcut primul antrenament, în 2013, am zis: Vai, ce greu e! Mergeam cu 10/h şi mi se părea că merg cu 100. Apoi la prima mea cursă, am mers cu Polo, și după prima manşă a venit bunicul la mine şi mi-a zis: Ori mergi mai tare, ori plecăm acasă! Mi-a zis că şi cu bicicleta mă întrece, dacă se pune cu mine. Îmi era frică să nu-i fac ceva mașinii, să nu o răstorn. În 2014, am ieşit vicecampion la juniori, la 17 ani. În 2015 nu am făcut sezon complet, am facut doar trei etape. Am mers cu un Audi 80 Quattro. Eram între primii la general, dar am sărit la un pod şi mi s-a rupt toată maşina. Pur şi simplu s-a rupt toată, amortizor, planetară, tot din ea. Apoi în ultima etapă am venit cu un Renault Megane”, povestește întâmplarea care încă îi mai provoacă râsete.

“Pe ce mașină pun mâna o stric”

George recunoaște că raliul este un sport foarte costisitor și că fără să ai sponsori nu poți să-l practici și că mai mult o faci din pasiunea, premiile constând doar în cupe, diplome și medalii. “Sponsori am pe cineva de la Vâlcea şi Diva Sun Solar din Sibiu. Dar să știți că e foarte greu fără sponsori. Sunt o grămadă de bani aruncaţi la raliu, doar distracţia contează. Pentru a încheia un campionat naţional mi-ar trebui 24.000 de euro, jumate din banii pentru un apartament în Sibiu. Dacă mai faci şi daune, ajungi la 50.000. La mine nu ştiu dacă a fost vreun raliu în care să nu am noroc de daune. Chiar vorbeam cu nişte prieteni și îmi spuneau: Bă, tu pe ce maşină pui mână o strici, doar dacă o atingi. Acum trei săptămâni, a fost etapă de slalom paralel, m-am dat cu un copil de 13 ani şi m-a răsturnat. Acum, la Raliul Sibiului, prietenii ziceau să nu mai pun mâna pe maşină că o stric.. pe Călugăru inevitabilul s-a produs…”, zâmbeşte pilotul, care a schimbat până acum peste cinci mașini. De la VW Polo, la Logan, până la Audi 80 Quattro, Renault Clio și Megane.

Deși bunicul său l-a susținut, mama sa nu a fost niciodată de acord cu noua sa pasiune. "Mama mi-a zis: Te-am susţinut cu fotbal, am venit cu plăcere la meciuri, dar la raliu… niciodată. Îi era frică, când a venit prima dată la slalom paralel eu râdeam de nu mai puteam şi ea plângea. A zis că nu mai vine niciodată. Aşa când e prezentarea echipajului vine şi mă susţine, dar nu ca la fotbal. La fotbal venea tot timpul, venea şi în deplasări. Bunicul a zis că mă susţine la raliu, dacă îmi văd şi de fotbal. Am încercat, în 2013 și 2014 m-am chinuit, dar nu mă mai duceam cu drag la fotbal, precum mă duceam când eram mic. Sincer, mă susţine şi acum, dar nu ca înainte, pentru că am ajuns la un nivel la care îi cer prea mulţi bani. La slalom îi ceream 200-300 euro, acum, când îi cer 2.000 euro, zici că îl împuşc”, râde fostul portar de la Voința Sibiu.

Rostogoliri și coaste rupte

 “Odată, la teste, de șapte ori m-am rostogolit, la mine la ţară, la Balota. N-am păţit nimic, din fericire. Nu m-am speriat la început, ci doar când am văzut cum arăta maşina. Pe parcurs, după ce m-am dat jos, râdeam ca prostul, dar, după ce am văzut maşina, mi-am pus mâinile în cap. Nu mai aveai ce să iei din maşina aia. Ştiam că peste două săptămâni e etapă şi că nu mai am timp să o termin. O singură dată am mai avut coaste rupte, când am culcat trei copaci. De asemenea, am mai avut o ieşire în lac, la slalom, dar nimeni nu a păţit nimic. Am terminat cursa. Am mai intrat în istorie, la slalom, după ce am plecat cu spatele la start. A fost istorie. Toţi s-au râs de mine, dar le-am zis că mi-am luat avânt să sar cât mai tare peste pod, ca să mă scot. De fapt, am băgat-o în marşalier, eu crezând că e în întâia. Şi văd, dintr-o data, că maşina o ia în spate. Şi când am avut coastele rupte mai mergeam la slalom, chiar dacă a durat trei luni până s-au vindecat. Nu mai simţeam durerea”, rememorează cu gura până la urechi.

“La Voința Sibiu a fost ceva de vis”

Chiar dacă spune că nu-i pare rău că a lăsat fotbalul pentru raliu, George Marcu recunoaște că mai sunt zile când îi e dor să joace un fotbal. “Câteodată mi se mai face dor de fotbal. Mai joc fotbal ocazional, cu prietenii, pe teren sintetic. De exemplu, eu am fost portar, dar în ultima vreme mă săturasem şi voiam să joc pe teren, fundaş. Când eram la LSS Voinţa, antrenorul Cotoară mă punea atacant, dar eu voiam fundaş”, mai spune fotbalistul-pilot, care este de părere că la fotbal era mult mai ușor: “Acolo joci 90 de minute şi ai terminat, în schimb la raliu sunt 400 de km, în care orice greşeală poate fi fatală. Până la urmă, şi la fotbal, ca portar, orice greşeală se vedea. Mai ales dacă mai luai şi gol în ultimele secunde te ofticai, dar oricum fotbalul e mult mai simplu”.

George își amintește cu drag și de perioada când făcea antrenamente cu fosta echipă din Liga 1 CSU Voința Sibiu, pe când avea doar 14 ani. Imaginile cu cei mai importanți jucători ai echipei i-au mai rămas și acum pe retină și în suflet: “La Voinţa a fost foarte frumos. Ceva de vis. Nu visam niciodată la 14 ani că mă voi antrena cu o echipă din Liga 1. Vorba aia, eu la vârsta aia mă jucam Fifa cu echipe din Liga I… A fost frumos. În liga 1, nu am prins meciuri pentru că eram prea mic, dar mă antrenam cu ei. Eu eram mai ruşinos de fel, ziceam că ei au 24-30-35 de ani şi eu sunt doar un copil de 14 ani, dar nu au fost momente în care să se râde de mine. Mă ajutau, mă încurajau. Pelici a fost un om de jos pălărie, la fel şi Alexandru Tăbârcă și Florin Berţa. S-au purtat foarte frumos cu mine, toţi jucării de altfel. Mă aşteptam să zică ce cauţi tu copil de 14 ani aici… Mai făceau glume, dar glume pe care le ştiam cu toţii. Au mai fost faze din astea când ziceau: Uite, bă, copilul ăsta de 14 ani, ţi-a scos mingea”.

https://www.youtube.com/watch?v=Pjv5vg8GHxg

În vestiarul Voinţei, cel mai bine s-a înțeles cu Marius Zăvoi, Bogdan Miron și Remus Dănălache, despre care are doar cuvinte de laudă. “Cu ei mă înţelegeam cel mai bine. Băieți faini. În 2012, până să se desfiinţeze echipa mare, Bogdan Miron a venit şi el copilot la o etapă de slalom parale. I-a plăcut la nebunie şi a zis că vrea să se apuce şi el, după care, anul trecut, în 2015, l-am invitat la prima etapă de slalom, dar din păcate am abandonat”, spune pilotul.

Acum, portarul care la 14 ani se antrena în Liga I, își dorește o carieră în raliuri: “Pe viitor, îmi doresc să ajung cât mai sus la nivel naţional”.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).