X
DSC08089

FOTO-VIDEO Șezătoarea de altădată la Avrig. Comunitatea redescoperă vechiul obicei

Întâlnim arta, creația tradițională și folclorul tot mai des și conștientizăm cât de importante sunt pentru ca noi, românii, să ne păstrăm identitatea culturală. De multe ori ne regăsim în tot ceea ce este tradițional românesc, dar de și mai multe ori alegem să ne ignorăm cultura populară. Unii dintre noi, fie din mediul urban, fie din mediul rural, apreciază mai mult culturile unor state îndepărtate, care se remarcă mai puțin prin tradiții și obiceiuri și mai mult prin puterea economică și influența politică pe care le dețin. În schimb, la Avrig, într-o zonă predominant rurală, s-a împământenit obiceiul ca șezătorile să facă parte din activitățile săptămânale ale femeilor satului, de la început de toamnă și până la mijlocul primăverii.

În căutarea unei modalități de a scoate comunitatea din amorțeală, Maria Grancea, bibliotecara din localitate, a pus în practică cele mai ingenioase idei pe care le-a avut. În urmă cu șapte ani, primăria orașului i-a pus la dispoziție o încăpere spațioasă, unde a amenajat noua bibliotecă. A decis să profite de spațiul însemnat și a reușit să implice întreaga comunitate avrigeană în activități antrenante.

DSC08086

În bibliotecă a pus bazele Grupului de Acțiune Locală Țara Oltului, Asociației Prietenii Avrigului și Asociației Crescătorilor de Animale – Avrig. A început să organizeze ateliere de creație cu copiii și să se întâlnească, o dată pe săptămână, cu femeile din zonă, la șezătoare. O singură propunere a fost de ajuns pentru a da startul întâlnirilor de lucru, în fiecare joi seara.

„Am amenajat spațiul ca bibliotecă și, fiind generos, am încercat să îl folosesc la maxim. Avem tot felul de activități și ateliere cu copiii, iar cu adulții, pe partea de asociații, lucrăm de foarte mulți ani. M-am gândit să fac ceva și pentru doamne. Ceaiul de la ora cinci nu prea se potrivea. Chiar dacă Avrigul este oraș, are o tradiție eminamente rurală. M-am gândit la o șezătoare, știind că doamnele se întâlnesc, unele într-o parte, altele în altă parte, în șezători. Se făceau încă, acasă la câte cineva, dar acolo erau cinci, șase, șapte, opt doamne. Și am lansat provocarea. Chiar am fost curioasă dacă prinde și m-am bucurat să văd că în loc de opt, zece doamne, câte credeam eu că vor veni, au venit peste treizeci”, spune doamna Maria.

Șezătoarea, un altfel de terapie

Într-o seară am decis să participăm la întâlnirea femeilor din Avrig. Am fost surprinși să descoperim că un obicei vechi a renăscut într-un spațiu neconvențional. Astfel, rânduri, rânduri, peste cincizeci de persoane, de la fetițe de cinci ani până la doamne de optzeci și patru de ani, se întâlnesc la Șezătoarea din Bibliotecă.

DSC08060

Spre deosebire de clacă, unde oamenii se strâng să facă lucrul gazdei, la șezătoare fiecare femeie vine cu ideea ei și lucrează ceea ce vrea și are nevoie pentru acasă. Pe lângă asta, doamnele se încing în discuții, glumesc și cântă, iar întâlnirile de lucru au și efecte terapeutice.

„Avem în șezătoare doamne care au depășit momente cumplite. Veneau la șezătoare pe când făceau chimioterapie, după operații de cancer. Le-au spus doctorilor că vin aici, iar aceștia le-au încurajat. E altfel de terapie. Ce câștigă? O stare de bine, optimism”, precizează Maria Grancea.

Surorile Maria și Ana sunt două dintre veteranele grupului. Au optzeci și optzeci și patru de ani. Chiar dacă nu participă la toate adunările de lucru, mereu merg împreună. „Venim pentru lucruri tradiționale, pentru povești, cântece, recreere. Ultima dată am lucrat un tricou. Avem porturi tradiționale, moștenite de la bunici, de o sută și ceva de ani. Venim în funcție de dispoziție, împreună”, ne-au spus cele două.

DSC08108

Pe de altă parte, „sufletul petrecerii” este doamna Maria, de șaptezeci și cinci de ani, care nu a lispsit niciodată de la șezătoare:

„Eu vin cu furca, torc. Lână, cânepă, ce avem. Facem țoale, prosoape, izmene la bărbați. Dacă vor veni vremuri grele, le vor purta. Eu sunt țărancă. De când am fost mică am purtat portul popular și nu îl las. E elegant, mai ales când mă duc la biserică. Nu am pierdut nicio șezătoare, am fost sănătoasă de-am venit”.

Doamnele erau prezente, din nou, la întâlnirea lor. Aveau o energie ce nu poate fi descrisă. La acea dată, în zi de mare sărbătoare, de Sfântul Dimitrie, veniseră pentru a povesti despre cadourile pe care le-au oferit sărbătoriților și pentru a se simți bine, cu prăjituri, haioșe, plăcintă cu mere și clătite cu dulceață de zmeură. Unele dintre doamne căutau modele noi de cusut în săptămâna următoare, în cartea „Cusăturile și broderiile costumelor populare din România”, iar altele răsfoiau un album cu fotografiile lor de la întâlnirile mai vechi. Retrăiau amintiri. Purtau costumele populare cu multă mândrie, cu respect pentru ceea ce înseamnă straiul popular și pentru că le leagă de origini, de părinți și bunici.

DSC08135

Despre ce lucrează femeile ne-a povestit doamna Carmen Maria, una dintre femeile tinere: „În general tricotăm, sau depinde, fiecare cu lucrul de mână pe care dorește să și-l aducă și să-l avem aici. Eu am o vestă începută și de săptămâna trecută vin și lucrez la ea. Mai am niște colți, pentru un prosop țesut, dar când se termină ceva începem altceva”.

„Tradiția e un mod de viață

În ultimii șase ani, de când au început activitatea, doamnele își petrec aproape trei ore pe săptămână la șezătoare. Prin intermediul acestor întâlniri, tradiția se transmite mai ușor din generație în generație, fiind și o modalitate eficientă de informare, dar și de distracție. Echipa de femei harnice a fost invitată să prezinte obiceiul șezătorii la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București de două ori, la Biblioteca Națională, la Muzeul Transilvania din Brașov și la Biblioteca Astra din Sibiu, iar în urmă cu doi ani Biblioteca Avrig a fost dată ca exemplu de bune practici de către Biblioteca Națională.

DSC08054

Inițiatoarea șezătorii, Maria Grancea, explică faptul că această tradiție conexează comunitatea și nu este neapărat un spectacol:

„Tradiția e un mod de viață și, din când în când, acest mod de viață ajunge și în spațiul public, pentru că pleacă din familie și fiecare familie are propria ei tradiție”.

Și cum un mod de viață nu poate fi prezentat natural pe o scenă, femeile avrigene au refuzat numeroase invitații de a merge la festivaluri sau emisiuni în care li se cerea să prezinte un număr limitat de cântece și strigături, într-un timp scurt, însă au acceptat să filmeze pentru un documentar, la invitația televiziunii Trinitas. Documentarul „Muzeul Satului” a fost filmat la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din București și prezintă lumea de altădată, unde și-au găsit un loc și femeile din șezătoare. A fost lansat la sfârșitul lunii octombrie, când a fost aniversat cercetătorul Dimitrie Gusti.

Tradiția poate fi promovată și transformată într-un mod de viață în cadrul oricărei comunități. Obiceiurile și tradițiile ne definesc și sunt o formă de identificare. Ne arată originile, iar fără ele ne-am fi pierdut identitatea.

Articol de: Iuliana Rof și Cătălin Pilea

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim

Comentarii

comentarii

O opinie

  1. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Contact