Știți sentimentul când ai doar câteva minute libere și vrei să faci ceva foarte interesant, ca să nu-ți pară rău pe urmă că ai trăit degeaba? Așa am pățit noi săptămâna trecută. Într-o săptămână de primăvară în care aproape am cerșit după soare, ne-am propus să găsim o terasă, ca să ne aducem aminte de vremurile faine, când ieșeai la unu după-masa în tricou. Am dat o tură de Bălcescu și am dat de aceleași terase tip ”caserolă” în care înțelegi cum se simt sandvișurile când sunt cărate la școală. Am zis că nu e cazul să mâncăm în solar, și chit că soarele se chinuia să învingă câțiva nori, tot ne-am făcut drum până în curte la Liceul Brukenthal. Măcar de-o fi să înghețăm afară, măcar s-o facem la nivel înalt.

E una din cele mai frumoase terase din oraș, și chiar dacă am mai scris de Cafe Wien fix cu un an în urmă, am zis că merită. Nu neapărat datorită mâncării, ci pentru că pe terasa de pe care vezi tot orașul de jos merită toți banii.

Am cerut o frittatensuppe, un gulaș vienez și o porție de șnițel cu cartofi prăjiți, ca să probăm dacă porțiile sunt la fel de milimetrice, ca data trecută.

Frittatensuppe. Sună… într-un fel, pentru nevorbitorii de limba germană. Iar când vezi așa ceva în meniul unui restaurant din centrul Sibiului germanofil, o forță nevăzută, dar certă, te obligă să comanzi. Bine, nu înainte de a arunca un ochi la descriere, ca să nu te trezești cu te miri ce melci prăjiți în farfurie. Dar zice că e o supă clară, cu clătite, așa că nu are ce să fie rău.

În așteptarea mâncării, am avut timp berechet să ne bucurăm de peisajul de pe terasă – acoperișurile cu ochi ale Sibiului vechi merită popasul în unghiul strâns, ascuns printre monumente, al restaurantului. În alt punct cardinal, Casa Calfelor, iar alături, Biserica Evanghelică și Piața Huet. Zău, când pui problema așa, parcă nu te mai ia cu amețeli la prețurile din meniu.

Termini de contemplat și vine supa. Arată ca o supă tradițională de pui, clară, cu clătite zdrențe în loc de tăiței. Și gustul e ceva tot pe acolo, dar mâncarea e mai consistentă, tocmai datorită clătitelor. Aroma care rămâne în cerul gurii este a ceapă dulce, verde, proaspătă și vine de la chives-ul tocat mărunt și presărat moderat deasupra. Știți voi, chives, ceapa aia mărunțică, cu frunze rotunjoare – așa-i zicea și bunica, nelipsindu-i accentul breton.

Per total, o supă cinstită de pui, aromată și destul de consistentă, cu care nu te saturi, dar face bine la stomac, gât inflamat, gastrită, stări depresive, măsele inflamate și toate celelalte boli pe care și bunica le trata cu supă de pui, asezonată cu… da, exact, chives.

Gulașul vienez e ca ăla unguresc, dar altfel. Seamănă cu gulașul pe care-l faci cu prietenii în grădină, dar nu prea. Să fim bine înțeleși, e unul dintre cele mai bune gulașuri pe care le-am mâncat în Sibiu, dar totuși parcă îi lipsește ceva. Are chimen, e puțin picant, dar… na. Poate mirosul fin de lemn ars, poate boia de proveniență ungurească… E ceva care-i lipsește. Altfel, mâncarea e hotărâtă și merită încercată. Dar să nu vă bazați că e la fel ca atunci când cobori de pe autostradă dinspre sau înspre Budapesta.

Un punct în plus și pentru șnițelul de pui. Vă jur că a mai rămas în farfurie, ceea ce e foarte bine. Spun asta nu pentru că era necomestibil, ci pentru că porția a fost generoasă. Dar ce să vorbești mai mult de-un banal șnițel?

Pentru mâncarea povestită mai sus și pentru două pahare de fresh de portocale și o apă minerală am plătit o sută de lei fără 1,40 de lei. Destul de rezonabil, ținând cont că, pe numărate și verificate, în timpul cât am stat înfrigurați pe terasă nu a trecut nici măcar un om care să vorbească românește. Au fost chinezi, nemți, dar român, ba. Nici nu știi dacă-i bine sau rău. La cum se pleacă din țară…

Comentarii

comentarii