X

O decizie pe cât de gravă, pe atât de neconstituțională

Gavril Dejeu

O amplă controversă pe tema a ceea ce va face președintele Iohannis în urma motivării Deciziei Curții Constituționale privind propunerea de revocare din funcție a procurorului șef al DNA. Mi-am exprimat o părere până să apară motivarea Deciziei, revin cu precizări după.

În Constituție avem două texte care sunt incidente problemei și anume art. 94 lit.c care spune că președintele României ” numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege” și art. 134 al.1 care stipulează : ”Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii”.

Ambele texte sunt foarte precise și foarte clare. Potrivit lor, pentru a putea numi în funcție judecătorii și procurorii, indiferent dacă ocupă sau nu funcții de conducere – cu excepția expresă a celor stagiari – președintele are nevoie de o propunere exclusiv din partea CSM. Sintagma de la sfârșitul textului „în condițiile legii” se referă evident la condițiile legale ce trebuie respectate cu prilejul propunerii. Toată suflarea juridică este de acord că în lipsa unei dispoziții constituționale contrare, aceeași condiție este necesară (și suficientă) și pentru revocarea din funcție a judecătorilor și procurorilor, în virtutea principiului simetriei decizionale. În cauză însă propunerea de demitere nu vine de la CSM ci de la Ministrul Justiției care, evident, nu este abilitat constituțional în acest sens.

Prin Decizia amintită, CCR încearcă să-i confere ministrului o atribuție constituțională prin interpretarea art. 132 din constituție care stipulează :„ Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției”. Citit cu multă atenție, textul nu spune niciun cuvânt despre numire sau revocare ci despre ACTIVTATEA procurorilor care este supusă autorității ministrului și care este cu totul altceva decât numirea și revocarea. Activitatea procurorului începe după numirea acestuia în funcție și sfârșește prin demitere. Este de altminteri de observat că nu numai constituția face distincție între cele două noțiuni ci în general, întreaga legislație tratează distinct modul de numire și revocare din funcții de modul cum reglementează activitatea desfășurată în funcții.

Are cădere CCR ca prin interpretare să adauge articolului 132 din Constituție și să confere autoritate ministrului justiției și asupra numirii și revocării procurorilor când aceasta este tratată distinct de art.134 al.1? Categoric nu. Și dacă ministrul justiției nu are autoritate constituțională pe competențele de numire și revocare, nu se poate vorbi despre existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea conferită lui de art.132 și autoritatea conferită președintelui de dispozițiile art. respectiv art.94 lit.c și art.134 al.1 din constituție. Cu toate acestea o face, punând textele față în față într-o poziție ireconciliabilă. Căci dacă constituțional ministrul justiției ar fi acela care propune numirea și revocarea, art.134 al.1 ar trebui obligatoriu modificat, prin înlocuirea CSM cu Ministrul Justiției. CCR nu a mers cu tupeul interpretativ până la această cotă de compromitere profesională. De altfel, cei trei judecători care au votat împotrivă au motivat în ideea că nu există niciun conflict de natură constituțională iar cei doi judecători care au motivat concurent, susțin că ar fi un conflict de natură constituțională între ministrul justiției și CSM. Pentru motivele arătate mai sus la analiza făcută art.132, nici aceștia nu au dreptate. La nivelul dispozițiilor constituționale actuale, ministrul justiției nu are ncico autoritate în numirea sau revocarea judecătorilor sau procurorilor, alta decât consultativă sau de recomandare.

În discuție este adusă și Legea nr.303/2004 privitoare la statutul judecătorilor și procurorilor. În redactarea inițială, aceasta s-a conformat constituției în chestiunea în discuție, prevăzând în art.53 al.1 și 2 că numirea și revocarea judecătorilor și procurorilor în funcții de conducere se face . . „ de Președintele României, la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii, cu recomandarea Ministrului justiției ( L.303 din 28 iunie 2004, publicată în M.Of. nr.576 din 29 iunie 2004). Deci, ministrul justiției care are autoritate asupra activității procurorilor, dacă apreciază negativ activitatea la nivelul revocării, recomandă CSM revocarea iar acesta, dacă găsește recomandarea întemeiată, propune președintelui revocarea. În acest fel, cel puțin în acest aspect al numirii și revocării, procurorii sunt scoși de sub autoritatea politică. Pe parcurs, politicului nu i-a căzut bine reglementarea astfel că, urmare unei suite de modificări care au siluit-o în multe aspecte, au așezat-o pe sens opus constituției și în domeniul pe care-l discutăm, înlocuind CSM-ul cu ministrul justiției, în pofida prevederilor exprese ale art.134 al.1 din constituție. O modificare brutală, vădit anticonstituțională. Dar ea nu-l poate obliga pe Președinte căci potrivit unui principiu fundamental de drept unanim respectat privind autoritatea legilor, între constituție și legile ordinare, prioritate au dispozițiile constituționale.

Prin urmare, atâta vreme cât nici ministrul justiției nici CCR nu prezintă texte sau interpretări constituționale de natură să înfrângă dispozițiunile art.134 al.1, președintele nu poate revoca un procuror la propunerea ministrului justiției ci numai la propunerea CSM. Dacă ar face-o, abia atunci ar încălca constituția.

Cum am punctat în alt articol pe această temă, textul art.132 din constituție ca și interpretarea greșită a lui făcută de CCR, pun României probleme mult mai grele și mai grave decât o revocare din funcție a unui procuror, oricare ar fi el. Este vorba de o parte de încălcarea principiului devenit sacrosanct a separației puterilor în stat, chezășie inexorabilă a democrației, și de un atentat la statul de drept, iar de altă parte de impresia și rezonanța, înlăuntru ca și peste hotare, a loviturii ce se aplică luptei anticorupție care, prin contribuția DNA și a justiției, a atras aprecierea și considerația unanimă a partenerilor noștri euro-atlantici și a opiniei publice interne și internaționale. Sunt probleme de evident interes național în care, cum se vede, și CCR poate greși. Nu e o acuză. Oameni suntem. Doar că un act de justiție este supus controlului pe 2-3 sau chiar 4 trepte de verificare, pe când judecata constituțională este sieși suverană, nesupusă niciunui control. Dar poate opune CCR suveranitatea sa suveranității poporului?

Iată de ce apreciez că președintele ar trebui să ceară de îndată poporului să se pronunțe în chestiune conform art.90 din constituție și să ia o hotărâre pe marginea Deciziei CCR conformă cu ceea ce va decide referendumul. O idee în cadrul căreia, politicul ar putea recurge imediat la suspendarea președintelui iar interimarul care-i va lua locul, adică dl. Tăriceanu, știm de pe acum ce ar face. Dar președintele ar putea reveni prin referendumul asupra demiterii, iar statul și poporul român ar câștiga o bătălie decisivă pe terenul luptei crâncene actuale între instituțiile statului de drept, independența justiției de o parte și ingerința politicului prin uzurparea și confiscarea autorității judecătorești.

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim

Comentarii

comentarii

O opinie

  1. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Opinii
  • Contact