X
nicoleta-lefter

Nicoleta Lefter, creatoarea primului spectacol pentru copiii cu deficiențe de auz: „M-a impresionat mult ce am găsit la Teatrul GONG”

Nicoleta Lefter a avut într-o zi o revelație – copiii cu deficiențe de auz nu au șansa să meargă la teatru, pentru că nu există interpreți și nici spectacole create pentru ei. A venit la Sibiu, a discutat cu Adrian Tibu, directorul Teatrului GONG, a vizitat Centrul de Incluziune Socială nr.2 unde a descoperit doi copii cu deficiențe de auz care au impresionat-o prin naturalețea și voioșia lor și a scris o poveste. Așa s-a născut primul spectacol din România dedicat copiilor cu deficiențe de auz, la Sibiu – Visând glasuri.

Reporterul Turnul Sfatului, prezent la București la festivalul FESTin pe Bulevard, în cadrul căruia piesa Visând glasuri a avut o reprezentație specială pentru mai multe clase de copii cu deficiențe de auz, a discutat cu artista de 36 de ani, originară din Galați și actualmente angajată a Teatrului Odeon din București, despre munca la prima poveste dedicată surzilor și planurile pe care le are pentru viitor.

Cum e primit spectacolul de copiii cu deficiențe de auz?

Reacționează foarte bine. Scot tot felul de sunete și sunt bucuroși. Cred că nu e de fapt nicio diferență între un copil care aude și un copil care nu aude. Semnele de bucurie și de tristețe sunt aceleași. Dacă apare un urs, și un copil care aude și unul care nu aude se vor bucura la fel.

visand glasuri

De ce ai ales să creezi acest spectacol?

Cam toate spectacolele pe care le fac din spațiul independent pornesc de la cărți. Am citit cartea lui Oliver Sacks, „Văzând glasuri”, m-a impresionat foarte tare și m-am gândit că într-adevăr copiii cu deficiențe de auz sunt destul de ignorați. Nu am văzut niciun spectacol pentru ei sau făcut de ei și atunci am zis că poate ar trebui deschisă și portița asta. M-am interesat să văd dacă există interpreți la spectacole și am realizat că nu există așa ceva la noi în țară. Există doar la TVR și atât. Totuși, cei cu deficiențe de auz sunt într-un număr destul de mare în România. În Franța, limbajul semnelor e considerat al doilea limbaj și în România, deși sunt foarte mulți, sunt ignorați. M-am simțit și eu vinovată cumva, pentru că într-un fel i-am ignorat și nu m-am gândit niciodată. I-am văzut în tren că vindeau brelocuri și asta era toată informația mea despre surzi. Am decis atunci că trebuie să fac ceva în sensul ăsta.

Și nu doar că ai făcut un spectacol pentru ei, dar ai adăugat și în distribuție două persoane cu deficiențe de auz. De ce?

Absolut! Încă de la început m-am gândit să fac spectacolul cu doi copii cu probleme de auz. De ce? Pentru că prietenul meu din Sibiu mi-a spus că există un colegiu destul de mare și important (n.r. Centrul Școlar de Educație Incluzivă Nr. 2). Am mers, l-am văzut și am decis să iau doi copii. Inițial, când am vorbit cu Adi Tibu (n.r. directorul Teatrului GONG), am vrut să luăm un singur copil, un băiețel. Apoi, la casting am văzut-o și pe Raluca și am fost tare impresionată de ea, e atât de solară și frumoasă și dezinvoltă, am decis să luăm doi copii.

Îmi doresc ca un număr cât mai mare de oameni să vadă Visând glasuri, pentru că e un spectacol atipic și ar fi fain dacă măcar informațional ar circula subiectul. Dacă le arăți un pic, poate oamenii devin mai sensibili. E destul de greu pentru un copil cu deficiențe de auz să se integeze într-un grup cu copii care aud și vorbesc și care nici nu știu să vorbească prin semne. De-asta ei sunt oarecum izolați de restul lumii, sunt prieteni doar între ei.

Visand-Glasuri-imagine-poster-Paul Muresan

 

Tu știai limbajul semnelor înainte să începi lucrul la Visând glasuri?

Nu știam. Am învățat câteva cuvinte cât am lucrat cu Emanuel și Raluca și mi-au explicat și ei un lucru foarte interesant – dacă petrec mai mult timp cu cineva, învață mimica feței și pot citi pe buze. La repetiții, dacă vorbesc rar, înțeleg ce le cer. Dar pentru asta e nevoie de timp, e nevoie să stăm mai mult timp împreună. Ce e și mai simpatic, mi-a spus Raluca într-o zi, fiecare om are un semn al lui. Am întrebat-o care e semnul meu și mi-a spus că la mine e zâmbetul, pentru că mereu sunt cu gura până la urechi (râde).

Cum ai construit spectacolul?

L-am construit cu cei doi copii. După ce am citit cartea, am început să iau interviuri mai multor copii cu deficiențe de auz. Mă interesa să aflu ce visează ei noaptea. M-am gândit „bun, eu visez într-un fel, dar un copil care nu aude cum visează? Visează extrem de colorat?” și de la asta am pornit – de la vis. Iar la interviuri, copiii mi-au arătat cum exprimă prin semne visul – printr-un fir care pleacă din ureche – lucru care m-a impresionat. Iar majoritatea mi-au spus că visează păsări. Poate și din neputința aceasta de a da glas, de a scoate sunete…

Tu ai ales să reprezinți pasărea visată de copii printr-o cioară albastră. De ce?

Cioară pentru că mi s-a părut cea mai smart pasăre, pentru că mie îmi plac ciorile și albastră pentru că am vrea să fie liberă. Cioara din spectacolul nostru e de fapt glasul, vocea interioară.

Spectacolul l-am compus din bucățele. Am zis cioara, apoi am ales niște texte, apoi scene, apoi am ajuns cu copiii pe scenă și aici au început emoțiile. Aveam un desfășurător și am avut 2 săptămâni la dispoziție să repetăm. Cu copiii puteam sta doar 2 ore pe zi la repetiții, după-amiaza. Eu lucram cu colegii de dimineața devreme, dar cumva mi s-a reglat tot traseul spectacolului doar după ce am început să lucrez cu copiii pentru că ei mi-au legat totul, ei mi-au construit spectacolul.

Cum a fost să lucrezi cu Emanuel și Raluca?

Ei nu simt că au vreo problemă și de fapt nici nu au vreo problemă. Noi îi percepem așa. Sunt foarte normali, sunt exact ca noi, nu e o specie diferită. Știi ce e cel mai mișto? La centru când am fost, îmi aduc aminte că nu se auzeau glasurile decât foarte rar, dar auzeam în schimb obiectele. E foarte emoționant când auzi doar obiecte mânuite în jurul tău.

În spectacol mi-aș fi dorit să-i fi putut lăsa mai mult singuri pe scenă, pentru că îmi plăceau acele momente. Poate dacă aș fi avut mai mult timp sau dacă aș fi fost mai pregătită să manevrez un astfel de spectacol.

Mi-a plăcut să lucrez cu ei pentru că sunt mult mai atenți decât adulții și își dau mai mult timp, au mai multă răbdare și simt mai puternic lucrurile decât un actor. Sunt mult mai sinceri, mai curați și trimit mesajul exact așa cum este. Un actor încearcă să-și pună amprenta asupra mesajului. Ei nu. Ei vin pe scenă exact așa cum sunt și nu încearcă să iasă în față.

Ai în plan poate pe viitor un al doilea spectacol de acest gen?

Mi-ar face plăcere, nu am nimic setat în minte momentan. Eu ideile mi le iau din cărțile pe care le citesc și aștept acum să-mi pice o nouă carte în mână și poate o să mă mai gândesc. Între timp însă am vorbit cu Tibu să facem un proiect, un spectacol tot în Sibiu, tot pentru Teatrul GONG, despre eșec. Vrem să îl facem cu adolescenți și pentru asta va trebui să facem o documentație în școli. Asta e pentru vara viitoare.

Cum ai regăsit teatrul sibian? Cu ce impresie ai plecat înapoi la București?

Mi-a plăcut foarte mult ce se întâmplă la Teatrul GONG. M-a impresionat mult. Nu cred că există un astfel de teatru, nu are pereche ceea ce fac Tibu și echipa de acolo. sunt extrem de bucuroși și deschiși, dar responsabili în același timp. M-a impresionat mult ce am găsit acolo. M-am simțit foarte bine și drept dovadă spectacolul a ieșit bine, zic eu.

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim

Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Interviu
  • Contact