X

O zi în spital. Nimic despre sănătate

Alin Bratu

Salteaua de pe pat e sfâșiată într-o parte. De după vinilul albastru se vede materialul alb-lăptos, care stă să iasă afară. Am observat asta, doar după ce o femeie de serviciu a scos cearșaful, să-l schimbe. În patul ăsta a stat o fetiță din România, de undeva de prin Moldova. Are o malformație ciudată la baza cerebelului, pentru care trebuie să vină constant la un tratament experimental, început aici, în Milano.

Femeia care face curățenie își continuă treaba tăcută, verifică acum partea electrică a patului. Îl ridică, îl coboară, îl mișcă pe toate părțile. Acum, că l-a urnit din locul în care zăcea, văd lângă fiara electrificată peretele ros până la tencuială. Ceva mai sus, pojghița de lavabilă stă să cadă. Ca la noi, îmi zic, cumva ușurat. Resemnat. Și mândru, poate. Sunteți ca noi, nu vă mai ascundeți…

Mă uit obsesiv la mișcările mecanice ale femeii care face curat. Cu o cârpă umedă dă și de cinci ori peste aceleași fiare grele ale patului. Îl mișcă din nou să schimbe unghiul, și-l freacă iar și iar. După ce-și termină treaba, scoate un carnețel și se uită strâmb prin toată camera. Sunt aici trei paturi, dar ea caută un număr anume, cel al patului pe care tocmai l-a dichisit. Numerele se văd greu, sunt scrise cu o cariocă neagră pe o protecție de culoare albastru – închis. Greu de observat. Șapte. Scrie cu un creion în carnețel, își ia căruciorul și pleacă încet. Acum observ că deasupra fiecărui pat e o inimioară tăiată cu foarfeca pe care scrie numele copilului repartizat aici. Poate părea o prostie, dar…

Sunt trei paturi în încăpere. Unul ne-a fost alocat nouă, altul celorlalți români, iar al treilea este pregătit pentru o fetiță din Sri Lanka.

La câteva minute vine o infirmieră care ia aerul unui evaluator important. Se duce țintă la patul spălat și proaspăt schimbat de cearceafuri. Îl mișcă, dă cu mâna, verifică partea electrică, cu un deget se uită de praf, pe sub măruntaiele lui de fier. Pare mulțumită, dar tot are un aer sever, neplăcut. La câteva minute se întoarce și pare alt om. Glumește cu noi că-i cam cad pantalonii. ”Ar fi ridicol să rămân aici în chiloți”, ne zice natural în timp ce mai face un nod la cordon. Zâmbim, deși mi se pare o glumă puțin deplasată. E cadru medical, ce naiba! Ăștia nu-s zei? Au chiloți ca toți muritorii?

Stăm deja de câteva ore, așteptând tratamentul. Timp suficient să ne băgăm nasul peste tot. Există o sală de mese pentru copii și părinți, iar chiar în continuarea ei, una de jocuri. Un tobogan micuț, un loc de joacă cu saltele pe jos, multe fotolii și câteva sute de jocuri stau așezate la milimetru. La cele două săli sunt arondate patru persoane, un domn care se ocupă de mâncare, două infirmiere care ajută și încă un domn care pare un soi de responsabil. ”Bucătarul” e mic de statură, chel, plin de tatuaje, cu inele pe toate degetele. Are și cercel în ureche. Merge din pat în pat și ia la întrebări pe toți însoțitorii. ”Ce v-ar plăcea să mâncați la prânz?” ”Dar copiii?” Și înșiră două, trei variante. Fără să noteze, ca un ospătar experimentat, pleacă mai departe. Zâmbește, are fața luminoasă, copiii îl plac. Pare și el un copil mai mare. Responsabilul face și el o tură pe la toți pacienții. Are o cutie cu bomboane și ispitește pe toată lumea. Am văzut că face același lucru la vreo două, trei ore. Celelalte două femei își fac de treabă în sala de jocuri și verifică miile de piese. Desfac toate cutiile și le reașază conținutul. ”Ne jucăm?” întreabă ca niște copii cu chef de joacă. Din când în când, apare ”Bucătarul”, întrebând de câte cineva. Mai are de dat un iaurt, niște fructe…

Coridorul principal e opera de artă a unei doamne care s-a semnat discret pe un panou care stă așezat taman în fața ușii de la toaletă. A pictat peste tot pești imenși, în culori calde. Dacă te-ai trezit dintr-o anestezie, poate părea că te afli într-un imens acvariu. Pe biroul unde se fac actele de internare tronează cel mai mare urs de pluș pe care l-am văzut vreodată. Aproape oricine care trece pe lângă el, îl atinge în treacăt. De rușine, probabil, nimeni nu-l ia în brațe, deși ăsta ar fi primul gest care-ți trece prin cap când îl vezi. Te îmbie tăcut să-ți înfunzi degetele prin blana lui. Chinezească, cel mai probabil. Pe un avizier e trecut programul săptămânal al voluntarilor și al ONG-urilor care au acțiuni aici. Voluntarii sunt niște doamne de peste 60 de ani, care vin câte patru ore pe zi și așteaptă instrucțiuni. Stau cu copiii, îi plimbă. Vorbesc cu părinții. Îi ascultă… Câte or avea de povestit!

ONG-urile au program special. Miercurea sunt cei care aduc animale de companie. N-am prins, dar probabil că e delir. Mai sunt terapii prin dans, desen… Se știe precis ziua, locul și ora. Important e că în fiecare zi e altceva.

Am fost șocat să văd într-un spital din Italia, unic în specializarea lui, saltele sparte și pereți decojiți. Atunci am realizat că de fapt nu suntem mult în urmă. Dar am văzut și restul și mi-am dat seama că deși e o distanță scurtă care ne separă, mi se pare totuși imposibil de recuperat.

Oamenii sunt importanți. E extrem de relevant numărul lor, gradul lor de satisfacție, profesionalismul. Bunul simț. Dar cel mai important e de fapt un lucru atât de simplu. Și incredibil de greu, totodată. Mai ales la noi. Organizarea.

Le poți da medicilor nu 15.000 de lei pe lună, cât zic PSD-iștii că au acum, ci 30.000, pentru că tot nu se va schimba mare lucru. Poți angaja încă o mie de asistente la Județean, că singura realizare va fi câteva capete sparte. Se vor da cap în cap și atât. Tot cu găleata vor căra mâncarea aia. Ca pentru porci. Poți cumpăra un milion de ambulanțe. Sunt sigur că tot pentru 10 vor face bugetul de benzină.

Mi-e teamă că și dacă se ridică din temelii un spital nou, va fi doar un alt Județean. Mai nou, dar la fel de agresiv, de rigid și de acru pentru omul de rând, ca ăsta de acum. Spun asta cu atâta siguranță, pentru că-i văd pe cei care roiesc ca vulturii în jurul lui. Sunt tot ăia. Tot ăia care zac în mocirla veche, nefăcând nimic de zeci de ani. Și de unde să aduci alții? Iar deasupra lor, cine? Câte un politruc penibil care se bate cu pumnul în piept că el a făcut. Ce? Că se ceartă de 12 ani unde să-l pună. Pe Poplăcii sau dincolo?

Am scris odată că sistemul de sănătate românesc trebuie ras și luat de la zero. Cred că nici așa nu e suficient. Pe lângă asta e nevoie de oameni care să muncească pentru oameni. Și de lideri care să organizeze.

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim

Comentarii

comentarii

4 opinii

  1. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

  2. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

  3. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

    TOMOZEI

    Da, este o drama sa ajungi sa fi tratat in Sibiu, de niste doctori care iti vorbesc in graba de peste umar si plini de ei, de niste asistente care nu se gandesc decat cum sa faca un ciubuc si daca indraznesti sa nu le dai, nu te baga in seama si chiar mai mult mai si se rastesc la tine. Culmea este, ca aceeasi doctori si asistente, in privat iti zambesc si sunt cat se poate de slugarnici. Spitalul e vai de mama lui, plin de Chlostridium si de unde cu siguranta risti sa pleci cu alte boli. Un salariu de 15000 lei lunar, la care se adauga cateva zeci de mii de lei din privat, comisioane de la firmele de medicamente, cateva sute din garzile de unde in general dorm si in plus la cativa din ei se mai adauga si salarii ca sunt asa zise cadre universitare, cu studii publicate in reviste de viticultura taman din Portugalia….. Mare rusine domnilor doctori! Sa va mai aud ca va vaitati! Problema domnule Bratu nu este generala in toata tara, eu am vazut spitale din Cluj si Bucuresti unde dotarile si atitudinile personalului sunt diametral opuse celor din Sibiu. La noi insa, sa nu uitam ca suntem o rasa mai aparte: SIBIENI!

  4. Comentariu ascuns din cauza ratingului negativ. Daca totusi doriti sa cititi comentariul, click aici

    Raluca

    Din pacate, acest articol reflecta foarte bine situatia din spitalele sibiene si nu numai . Ne-am invatat ca atunci cand sunt probleme, sa dam vina pe sistem. Intradevar, sistemul este bolnav, cum de altfel, si invatamantul, justitia etc Dar principala problema o avem noi, noi aici, local, putem schimbam lucrurile. Ce imi doresc, este ca medicii sa constientizeze ca si ei sunt oamnei, ca este vorba despre viata unor semeni, ca la fel de bine ar putea fi in postura de pacienti. Schimbarea trebuie sa porneasca de la medicii care nu trebuie sa se multumesca doar cu ziua de salariu, sa isi doreasca sa ofere cele mai bune servicii, si daca nu au aparatura si conditiile necesare, atunci sa strige. Asta e problema!!!
    Ne-am saturat cu ,,Merge si asa!! ” NU, NU MERGE!!! Este vorba de noi si de generatiile viitoare.
    <>

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Contact