X

Cei 5.000

Alin Bratu

Un zbor liniștit, fără probleme. Oamenii stau liniștiți țintuiți în locurile lor. Stewardesele servesc zâmbitoare sandvișurile cleioase, ridicate la rang de fine cuisine. În dreapta, fiu-meu se joacă pe tabletă. Stă ca un heruvim nepăsător la cele lumești. Afară, norii zgârie agresiv hublourile. Din nimic, totul pare că se prăbușește. Un zgomot aspru, violent, dur zguduie aeronava. Brusc, hardughia de metal se scutură din toate niturile. Într-o fracțiune de secundă totul se calmează. Oamenii stau încremeniți în scaune și respirația le rămâne în gât. Doar ochii se învârt nebunește în toate direcțiile, iar degetele stau înfipte în imitația ieftină de piele a scaunelor. Încă trei secunde și calmul proaspăt instaurat printre fiare și oameni îi relaxează. Încă alte cinci secunde și colțurile gurii se relaxează. Alte câteva și se mișcă buzele. Se aud din nou vorbe. Puțin mai încolo se glumește. Filmele rulează din nou de pe telefoane și tablete. Hârtia revistelor freamătă din nou. E totul normal. Și n-a durat mai mult de un minut.

În maxim 60 de secunde un grup de oameni a trecut de la liniște la moarte și s-au întors din nou la liniște. Scurt, brutal. Au îmbrățișat din nou viața, normalitatea, ca un dat firesc. Accidentul a rămas accident. O eroare minoră în sistem. Viața e frumoasă. Un singur episod de acest fel nu înseamnă mare lucru. O mică eroare.

Suntem setați să fim optimiști. Să trecem cu vederea pericolul. Ignorăm de cele mai multe ori avertismentele, știm că tot timpul binele învinge. În plus, nouă nu are cum să ni se întâmple nimic rău.

În viața din afara avionului, accidentele se succed cu repeziciune. Totul se strică în jur și aproape că nu mai există momente în care totul e normal. Dar suntem înarmați cu optimism.

Totuși, văd că foarte mulți români își văd viitorul tușat în culori sumbre. Nimic nu funcționează, totul e stricat. Nici măcar nu mai e vorba de legile justiției. Nu mai e vorba de PSD, de Dragnea, Dăncilă și Tudorel. Nici de Daea, Anton sau alt ministru ilustru penibil. E vorba de tot. E vorba de școala copiilor, e vorba de migrena care te apasă când ai treabă la orice ghișeu, e vorba de mirosul din spitale și de întregul sistem. Nimic nu merge și nici speranțe nu sunt. Nu are cum, atâta timp cât în jurul tău toți sunt încovoiați. Nicio vacanță nu e împlinită, atâta timp cât te întorci aici. Niciun plan nu e bun, atâta vreme cât implică o rotiță a sistemului. Știi foarte bine că e gripat. Că nu merge. Și dacă se învârte, în niciun caz nu va face asta în folosul tău.

Mi se pare că trăim într-un avion aflat în picaj, fără nicio șansă de a mai fi redresat. Hardughia care ne înconjoară nu vrea să-și mai revină. Tot cade. Nu știi dacă la manșă sunt piloți sau lemurieni. Nu știi dacă s-a stricat motorul sau piloții sunt băuți. Nu te poți dezlipi din scaunul în care te îndeasă gravitația. Ești un nimic. Un bilet vândut. Un cod de bare.

Afară sunt 5000 de oameni care protestează. E ger cumplit, iar oamenii mărșăluiesc și strigă. Sunt cei care cred că avionul poate fi redresat. Sunt ultimii din cei 140 de mii care încă mai cred. Sunt printre ultimii care sunt convinși că picajul trebuie să se încheie înainte de prăbușire. Că nu asta e normalitatea.

 

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim

Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Contact