Gata! De săptămâna trecută am ucis turismul de mall la Cluj. Cu lacrimi în barbă va plânge Boc după banii pe care îi lăsau sibienii în food-court-ul de la Iulius. A scăzut și traficul pe autostradă în weekend iar la Turda e un nene care și-a spart de ciudă toate paharele pe care încerca să le vândă sibienilor de pe marginea drumului. S-a închis la pită, băi clujenilor! Avem și noi food-court la Sibiu. Bine, tehnic în continuare nu avem food-court în Sibiu ci suntem tolerați în Șelimbăr, dar cine se mai uită la detalii. Putea să fie mai rău. Putea să fie în Cisnădie și cu cisnădienii nu ne avem așa bine ca și cu frații de peste Valea Săpunului.
Se zice că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Zicala e cam perimată, că pomii lăudați i-au cam tăiat pe toți iar sac nu mai cară nimeni în cârcă. S-o actualizăm deci în „la food-court să nu te duci cu mațele goale”, că nu știi niciodată peste ce o să dai.
Noul food-court din vechiul mall n-arată deloc rău. Spațiu cât vrei, locuri suficiente pentru toți fomiștii, am ajuns și noi în rândul lumii. Nu sunt ocupate toate spațiile, nu m-am uitat cu atenție la toate restaurantele, mi-au sărit în ochi Mesopotamia, Yummy Yang, sfântul KFC și, unde era cea mai mare coadă, Taco Bell. Pe principiul unde e multă lume n-are cum să nu fie bun, m-am așezat la rând la Taco Bell.
Unde am dat peste cel mai mișto angajat din fast-food-urile în care am intrat până acum. Pur și simplu a fost atât de amabil încât m-a binedispus pentru tot restul zilei. M-a trecut prin sosuri, grade de picanterie, prin combinații de carne, a fost super fain domnul, jos pălăria. Cum am vrut să încerc cât mai multe chestii fără să mânânc până explodez am ales un Big Bell Box, o combinație din majoritatea produselor: un taco cu vită, o fajita cu pui, o porție de cartofi prăjiți cu sos de brânză, churros și o colă generoasă. Inițial am zis că nu mă arunc din prima la chestii picante că nu știi niciodată cu mexicanii ce înțeleg ei prin picant. Am pățit-o de câteva ori să comand mexicane și să mă trezesc că sunt prea focoase. Taco-urile, și anume. Am primit o bâzâitoare de aia de pus pe masă, sincer, nici măcar nu mi-a venit o idee cum să o descriu ca să o caut pe Google și n-am scris „bâzâitoare masă restaurant”, că apăream sigur în topul ăla al căutărilor imbecile pe care le publică presa centrală când n-are ce să scrie. Prin urmare m-am mulțumit cu neștiința mea și m-am îndreptat spre masă. Mi-am dat geaca jos, am pus-o pe spătar, am scos telefonul din buzunarul pantalonilor ca să nu ia forma posteriorului, m-am așezat pe scaun și... brrrr, brrrrr, brrrrr, brrrrr. Bă, mai dă-i dracu. Zic „hai să nu fiu țăran, mă duc înapoi la tejghea”. Că aș fi fost penibil să rămân cu cârâitoarea pe masă și să mă fac că plouă. Oricum începeau deja să se întoarcă vecinii de la mese. Mă duc înapoi, domnul acela super drăguț mă aștepta cu un pahar de Cola gol. Și-a cerut scuze, așa de sincer-amabil a fost că m-am trezit zâmbind ca prostu. Mi-am umplut paharul de la automatul cu touch-screen ca la casele mai mari și dau să mă întorc spre masă. Chiar, v-am zis că avem food-court și la mall-ul din Șelimbăr? Când să plec văd pe tejghea o cutie pe care scria mare Big Bell Box. Și stau, mă uit la ea, domnul care împărțea comenzile se mai uita din când în când la mine cu privirea aia, „nu-i comanda dumneavoastră?”. La un moment dat începe să zică cifre. 137, 142, uitându-se la mine. Ăla a fost momentul în care m-am prins că bâzâitoarea era dotată cu un display pe care scria unul dintre numerele pe care domnul le rostogolea ca la bingo. O sută și ceva, nici nu mai țin minte la cât de mic și neînsemnat tehnologic m-am simțit în momentul ăla. Am ridicat cartonul cu haleala și m-am întors spre masă, casual, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Până la masă n-am mai fost deloc penibil așa că m-am așezat triumfător cu gândul la trio-ul mexican ce mă așepta. Le-am luat în ordine de la stanga la dreapta, taco-ul fiind prima victimă. După prima mușcă am oprit două sinapse intenționat, ca să iau o pauză să-mi revin. Era ca și cum mi-am turnat pe gât plicul cu condimente pe care tocmai l-am scos din dulap. Pe toate, la gramadă, amestecate cu ceva sos. Dacă m-aș fi dus mai departe cu gândurile m-aș fi întrebat dacă e un taco vegetarian sau nu pentru că gust de carne nu avea deloc. Se simțeau doar prafurile din mâncare. Înțeleg bine cum funcționează sistemul fast-food, că eficiența este peste orice, dar acel taco a fost groaznic.
Promit să încerc din nou Taco Bell pentru că ăla a fost un accident, n-are cum să fie așa în mod normal. Dar să le dăm circumstanțe atenuante. Deși la deschidere teoretic totul ar trebui să fie spirt, pentru oamenii aceia sunt primele zile de lucru cu clienții. Am apreciat nespus prima mușcătură din fajita pentru că a făcut dispărut gustul taco-ului. A doua, a treia și restul nu m-au încântat, nu vă așteptați la cine știe ce. Fajita a câștigat exclusiv prin comparație și în timp ce o mâncam mi-a venit în minte titlul articolului. Chiar era ceva banal.
Cartofii și sosul de brânză, în special, au salvat masa, alături de cei doi chiurroci care au fost chiar bunicei. 35.50 de lei investiți într-un prânz memorabil din ambele puncte de vedere. Prin urmare, o să mai încercăm o dată înainte să ne facem o opinie. Totuși, e unul dintre cele mai importante lanțuri de fast-food din lume, nu se poate ca atât de multă lume să-și fi înfundat accidental papilele gustative.
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Vizualizari: 15860
Ultimele comentarii
Acum 41 minute
Sibianul
Acum 44 minute
Ger
Acum 44 minute
D.M.
Acum 47 minute
B
Acum 49 minute
Da!