X
preotul din Gusterita Alexandru Ionita

Preotul din Gușterița: Dacă nu se vede că Biserica este sensibilă la nevoile oamenilor, atunci e clar că ceva nu funcționează bine

Pe preotul din Gușterița l-am cunoscut la sfârșitul anului trecut, atunci când am aflat că vrea să reabiliteze școala de lângă biserică, închisă cândva de comuniști – un veritabil monument din acest cartier, lăsat de izbeliște. Părintele Alexandru Ioniță este de 2 ani parohul bisericii și crede că menirea unui preot este cea de a face ceva pentru comunitate. L-am văzut în această perioadă foarte activ, urmărindu-i activitatea pe Facebook, de aceea am decis să facem un interviu cu el, mai ales că de câteva zile a lansat un nou proiect inedit în Gușterița – „Dă-i de GUSTerița”.

„MI-AM DAT SEAMA CĂ TREBUIE SĂ FAC CEVA ÎN DOMENIUL BISERICESC”

Părinte Ioniță, sunteți preot paroh la Biserica din Gușterița, cercetător la Centrul de Cercetare Ecumenică, organizați diverse evenimente pentru copiii și oamenii din cartier, plecați în deplasări, conduceți corul de copii Dia.Logos și Asociația cu același nume, iar de ceva timp vă ocupați împreună cu o echipă energică și de redeschiderea școlii din Gușterița, închisă cândva de comuniști. Cum vă descurcați cu toate aceste activități?

E chiar dificil, mai ales de când sunt preot. Înainte am fost timp de 2 ani diacon, din 2012 lucrez aici la Universitate. N-am făcut niciodată cerere să fiu preot deși am terminat facultatea în 2006, însă cu cât trecea timpul, văzând și cum decurg lucrurile, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva, totuși, în domeniul bisericesc. Am început să conduc corul de copii și să organizez activități în cadrul departamentului de tineret al Arhiepiscopiei. Pe lângă corul de copii am început să facem activități la parohii mai mari.

Ce aveți în vedere când spune că ați decis să faceți ceva în domeniul bisericesc, „văzând cum decurg lucrurile”?

Mă refer mai ales la activitățile pentru tineri. Mi se pare că Biserica nu prea mai are limbaj adecvat pentru tineri, nu are activități pentru tineri. Astăzi când te gândești la Biserica ortodoxă, te gândești la parastase, la oamenii în vârstă care merg la biserică. Într-adevăr, și la biserica din Gușterița media de vârstă e foarte înaintată. Pentru că tinerii nu se regăsesc, nu-I atrage nimic. Eu am vrut să le ofer ceva tinerilor din ceea ce înțeleg eu că e Biserica și să încerc să le transmit tinerilor, copiilor din ce mă folosesc eu.

Care dintre aceste activități e pe primul loc, adică n-ați amâna ce aveți de făcut în detrimentul sau în beneficiul alteia?

Asta e problema mea. Probabil orice manager ar râde dacă ar auzi că m-am băgat în multe proiecte și mi-e greu să „prioritizez”. Pentru că pe de o parte, lucrez la Universitate, unde sunt termene clare, stricte, apar cărți, revista, avem cursuri și nu le poți amâna pentru că se programează totul din timp. Pe de altă parte, ca preot – moare cineva, se nasc oameni, se îmbolnăvește cineva, apar probleme administrative și se suprapun uneori. Astfel, devine foarte dificil să le ierarhizez. Dar nu pot să spun că una e mai importantă ca cealaltă. Le fac pe toate cum pot de bine. Dar ceea ce încerc eu să fac întotdeauna este să-mi adun ajutoare.

Care e menirea unui preot al unei biserici dintr-un cartier al Sibiului?

Primul lucru la care mă gândesc e că în timpul nostru fiecare își vede de viața lui, de casa lui, de curtea lui și nu mai are nimeni grijă de comunitate. Nu mai are nimeni niciun gând pentru spațiul care nu e în curtea lui.

Gușterița e renumită pentru unii pentru faptul că are multe probleme sociale – când aud de Gușterița deja toți știu că sunt mulți romi, respectiv multe probleme. Alții zic despre cartier că e frumos, e deal, natură, fazani, căprioare etc. Dar din experiența mea, destul de scurtă, de un an și jumătate de când sunt acolo, am observat că sunt foarte puțini oameni care sunt dispuși să facă ceva pentru comunitate. Iar preotul într-o comunitate, cum e cartierul nostru, unde nu există altă instituție decât parohia, și Biserica, au marele rol pentru a aduna comunitatea, pentru a le insufla oamenilor să facă voluntariat, să curețe spațiile verzi, să sprijine tot felul de idei creative pentru copii, bătrâni. Chiar asta înseamnă și reverenda pe care o purtăm.

Eu aproape tot ce fac ca preot fac în timpul liber. Un om care lucrează 8 ore pe zi, merge acasă, deschide televizorul sau iese la plimbare cu copiii lui, pe când eu sacrific timpul cu copii mei, nu mă uit la televizor niciodată, nu-mi permit tot felul de plăceri pe care și le permit oamenii ca să pot face ceva pentru parohie, pentru oamenii nevoiași, un eveniment cultural etc.

„LA NOI ÎN ROMÂNIA ȘI MAI ALES ÎN BISERICA ORTODOXĂ S-AU FĂCUT LUCRURILE MECANIC”

Pagina de Facebook a Parohiei Ortodoxe Gușterița este urmărită de aproape 400 de oameni. Câți vin la biserică și cât de des?

Cei care vin la Biserică sunt foarte puțini din cei care urmăresc pagina de Facebook, pentru că cei care vin sunt în vârstă. Dar oricum recunosc că au început să vină și tineri.

Pe Facebook sunt și oameni chiar din alte țări. Eu am locuit și lucrat 4 ani în München, Germania, în domeniul bisericesc, am condus un cor acolo, și prin intermediul acestei rețele țin legătura cu oamenii care văd ce se întâmplă la noi. Și chiar ne sprijină mulți – de Crăciun ne-au trimis pachete pentru copiii nevoiași, iar acum de Paști vor să ne trimită din nou. Când a ars o casă din cartier ne-au trimis donații să refacem casa, iar alții din cartiere diferite ale orașului au venit să pună mâna la lucru.

Care este comportamentul oamenilor în biserică astăzi?

Eu cred că e mare nevoie de învățătură, de cateheză. La noi în România și mai ales în Biserica Ortodoxă s-au făcut lucrurile mecanic, așa cum ne-am pomenit din moși-strămoși, că așa făcea bunica. Ei bine, acum se rup legăturile acestea după comunism. Oamenii nu mai știu rânduielile, nu mai știu cum să se comporte, ce să facă. Iar unii dacă o fac, atunci sunt niște rânduieli goale, fără conținut și nu le fac neapărat dintr-o convingere profundă, ci le fac pentru că așa au pomenit: o colivă, doi colaci etc., dar nu îi interesează de fapt.

Și misiunea noastră, ca preoți, e să-i zdruncinăm puțin, să-i zguduim, și să-i învățăm ce trebuie să facă. Asta dacă au interes, desigur, pentru că astăzi nu mai are nimeni autoritate asupra nimănui.

Dar mesajul pe care îl transmiteți creștinilor sau modul în care o faceți în ultimii ani se schimbă, pentru a-I atrage și a-I ține la biserică?

E clar că Evanghelia e aceeași; conținutul, miezul mesajului e același pentru totdeauna. Dar sigur că limbajul se schimbă. Când trebuie să predic la Biserică, mă uit în cărțile de predici ale altor preoți. Acum 30-40 de ani vorbeau cu totul altfel. Eu n-aș mai putea folosi comparațiile, metaforele sau explicațiile pe care le dădeau atunci, pentru că oamenii trăiesc astăzi într-un alt context și mai ales știința, spațiul online, ne oferă uneori posibilități de a înțelege mai bine realitățile spirituale, pentru că se poate transmite acum prin Bluetooh, prin wireless, atâtea se pot face cu știința, cu lucrurile fizice, mecanice. Dacă vedem că aceste rezultate ale științei pot face atâtea lucruri nevăzute, de ce să nu se poată profita? Asta e o încurajare pentru noi. De ce să nu putem comunica „wireless” cu rugăciunea – tot o comunicare fără fir. Trebuie să adaptăm limbajul și să transmitem cât mai pe înțelesul oamenilor.

„O ECHIPĂ DE TINERI ROMI MUZICIENI MĂ AJUTĂ SĂ TRANSMITEM VALORILE NECESARE”

Ce discutați cu oamenii în afara slujbelor, ce vă întreabă, de ce se plâng?

În Gușterița sunt copleșit de problemele sociale. Acolo m-aș bucura să vină cineva și să dorească să discutăm despre un subiect anume, dar nu prea se întâmplă. Eu mă străduiesc să-I motivez pe ei, cum a fost pe 24 martie, când am organizat un eveniment cultural cu prezentarea istoricului Adrian Stoia despre Gușterița, despre locurile vechi, istorice. Le-am spus de multe ori oamenilor să vină în afara slujbelor – pentru că ei nu sunt obișnuiți să vină în afara slujbelor la evenimente culturale. Au venit câțiva, am discutat și a fost frumos, dar greu se lasă urniți. Cei care vin și bat la poartă, mă sună și trag de mine sunt oamenii săraci, sunt romii, care într-adevăr locuiesc în barăci din lemn, umblă șobolanii peste ei, nu au mâncare, nu au curent, nu au canal, nu au contract de gunoi.

Vă cer să-i ajutați?

Da. Li se îmbolnăvesc copiii, ajung să n-aibă ce să mănânce, ajung să aibă datorii și nu au cum să le plătească, vor să-și mai schimbe hainele. Nu au acces la apă decât departe de locuința lor…

Și ce le spuneți?

Ajut cât pot, iar pe cei pe care nu pot să-i ajut, îi îndrum în alte părți unde știu că pot primi ceva. Spre exemplu, dacă vor haine și știu că sunt asociații care se ocupă de asta, îi îndrum acolo în măsura în care știu că există posibilitatea ajutorului. Dar sunt și cazuri în care nu pot, pur și simplu, să-I ajut. În plus, mă străduiesc mult pentru educarea lor. Mă bucur că o echipă de tineri romi muzicieni (Caravana Gypsy Jazz) mă ajută să le transmitem valorile necesare pentru a se ajuta și singuri. Dar este dificil și munca enormă.

„ULTIMUL ANUNȚ A AVUT PESTE 200 DE DISTRIBUIRI ȘI EMOTICOANE CU LACRIMI, DAR DOAR UNA SAU DOUĂ PERSOANE AU SĂRIT SĂ AJUTE”

Am văzut că faceți deseori apel public de ajutorare a unor familii nevoiașe din Gușterița, care fie au nevoie de o casă, de reparații, de o sobă nouă sau de un acoperiș. Cum răspund oamenii la apelurile dvs.?

Rămân de cele mai multe ori la nivelul online…, pe Facebook. Chiar la ultimul apel îmi amintesc clar că a avut anunțul mai mult de 200 de distribuiri, emoticoane cu lacrimi și sute de vizualizări. Dar din toate persoanele care s-au arătat acolo sensibilizate de situație, doar una sau două au sărit să ajute cu ceva foarte modest. Alte persoane, una din Arad și una din Râșnov, au zis că au mobilă veche prin beci, să mă duc s-o iau. Am zis că nu pot, n-am mașină mare, să fac atâta drum și să iau niște șifonier vechi, nu se merita. Deci, foarte greu s-au mobilizat. Ce am putut face am făcut mai ales cu fonduri ale asociației Dia.Logos.

Mai demult, când a ars o casă, au fost mai mulți oameni care s-au mobilizat, au adus donații, cineva a venit chiar să lucreze la renovare. Un bărbat din cartier și-a asumat conducerea lucrărilor.

Anul trecut biserica din Gușterița a organizat un eveniment numit „Seara discuțiilor de fete”. De ce ați decis organizarea lui, s-au arătat interesate tinerele de discuții și despre ce au fost acestea – viața sexuală, droguri, internet?

Noi am avut anul trecut destul de multe activități cu tinerii, de diferite categorii. Am observat diferența mare și nevoia diferită a grupurilor de copii. Am văzut că pentru fete – pentru că la astfel de activități vin mai mult fete decât băieți, aceștia dacă trec de 14-15 ani nu se mai lasă învățați, ei vor să se dea mari că sunt puternici, că pot să facă una-alta, mai ales prostii. Și am organizat pentru ele o serie de discuții cu o doamnă psiholog pe care o cunoșteam, pentru că în Gușterița, chiar ca preot, am cunoscut multe fete între 14-17 ani care au născut copii. Cel puțin cinci-șase mămici de vârsta asta cunosc în Gușterița. Am vrut să le ajut cumva să discute cu un psiholog, care e femeie, eu n-am participat la discuții. Am zis să fie discuții între fete, între femei. S-a vorbit desigur despre sexualitate, despre contracepție, despre avort, despre viața de fată, de femeie, despre studii, despre nevoia de a termina școala. Sper că a fost de folos.

„NU EXISTĂ VIAȚĂ RELIGIOASĂ, CREȘTINĂ, FĂRĂ GRIJA FAȚĂ DE APROAPELE AFLAT ÎN NEVOIE”

În acest sens, cât de mult se implică și mai ales cât de necesară este implicarea bisericii în problemele sociale sau în rezolvarea lor?

Clar că statul modern a învățat de la Biserică. Inițial, creștinii au făcut activități sociale – primele spitale. Deci, e vorba de o istorie de multe secole. Mănăstirile cele mai mari până astăzi au o bolniță, unde se tratau și se îngrijeau nu numai călugării, dar și oamenii din jurul mănăstirii. E clar că nu există viață religioasă, creștină, fără grija față de aproapele aflat în nevoie.

Dacă nu se vede acest lucru, dacă nu se vede că Biserica este sensibilă la nevoile oamenilor, atunci e clar că ceva nu funcționează bine. Dacă se vede doar opulență, doar bunăstare a clericilor, doar „pietricele scumpe”, icoane sclipitoare, biserici frumoase poleite cu aur și în jur sunt mulți oameni săraci, pe care nu-i ajută nimeni, e clar că ceva nu e în regulă și nu funcționează după Evanghelie.

Iisus era cu bolnavii, cu săracii, cu prostituatele chiar, era cu cei mai în nevoie, nu era cu șefii politici ai vremii, nici cu cei mai bogați din societate, nici cu cei mai religioși de atunci.

Cred că astăzi se întâmplă două lucruri: Biserica se implică și nu se vede, pentru că am colegi care știu că fac multe activități pentru comunitate, dar nu au cont de Facebook, spre exemplu, cum am optat eu să am și să distribui activitățile. Ei fac chiar lucruri mai mari și mai valoroase decât ce reușim noi să facem în Gușterița, dar sunt într-un sat undeva și o fac pentru comunitatea lor, fără să știm. E adevărat însă că deși se face ceva undeva și nu se vede, este loc de mai mult, de asta sunt și eu atât de pornit. Noi, ortodocșii din România, trăim o perioadă – și e aceeași situație și în politică unde nu s-a schimbat mult, pentru că perioada de tranziție s-a tot prelungit. Așa e și în Biserică. Ea a trăit în perioada comunistă destul de supusă, destul de adaptată la situația politică. Și adaptarea la situația politică a salvat, pe de o parte Biserica – nu a fost distrusă cum s-a întâmplat în Albania -, dar adaptarea aceasta a creat o anumită comoditate în interiorul zidurilor bisericii. Că asta prevedea înțelegerea dintre stat și Biserică – faceți slujbă în Biserică, dar nimic pe lângă. Nu aveai voie să faci activități sociale în afara bisericii, nu aveai voie să ieși să predici, să ajuți, să zici că tu ca preot faci ceva. Inclusiv la noi în Gușterița Școala din curtea bisericii a fost încuiată, a fost decenii întregi nefolosită o clădire întreagă. Nici măcar o toaletă nu a funcționat acolo.

Și asta a influențat mulți preoți care s-au format în perioada aceea. N-au făcut ei după Revoluție ce n-au făcut înainte de Revoluție. Abia acum preoți mai tineri simt nevoia să schimbe și să facă ceva. Eu unul am fost mișcat și de exemplul văzut în străinătate la alte confesiuni. Am fost ca bursier 4 ani în Germania și văzând ce face Biserica Evanghelică în Germania la nivel social am zis că sigur n-o să ajungem să facem niciodată asta, că n-o să putem, nici nu vrem totul la fel, dar ceva trebuie să facem și noi. Sunt multe modele bune pe care le putem împrumuta și noi de la alte confesiuni care n-au fost sub perioada comunistă și n-au suferit aceste influențe.

„CEI MAI MULȚI CARE AU VENIT SĂ FACĂ BOTEZUL N-AU AVUT CE SĂ PLĂTEASCĂ”

În Biserica din Gușterița cât plătesc oamenii pentru un botez, o cununie și dacă aceste evenimente sunt dese? Sunt cazuri când oamenii vin și spun că n-au bani, dar vor să fie cununați?

Să încep cu ultima situație: cei mai mulți copii pe care i-am botezat au fost copii de romi. Cei mai mulți care au venit să facă botezul n-au avut ce să plătească. Eu normal că m-am bucurat că ei au vrut să-și boteze copiii și că participarea lor la botez a fost o ocazie de a-i întâlni și în biserică, de a vorbi cu ei în alt context. Dacă reușeam, vorbeam înainte de botez să le spun ce fac, ce se întâmplă de fapt acolo la slujbă. Îmi amintesc că la ultimul botez cineva a donat 30 de lei.

Cred că o medie a donațiilor pe care o fac oamenii la botez este între 70 și 100 de lei. Iar cununii încă n-am prea avut: doar două de când sunt preot.

Sunt puține cununii pentru că sunt puțini tineri sau nu vor tinerii să se cunune?

Cei mai mulți nu se cunună. Sunt acum în discuție cu două-trei perechi de tineri, care trăiesc de ani buni împreună și pe care îi sfătuiesc să se cunune. Se învață de la moda asta nouă care vine și la noi – dacă pot alții așa, de ce să ne mai complicăm; se iau cu motive de genul că trebuie să facem nuntă, bani la masă, să nu ne complicăm. Le spun că nu trebuie să o facă standard, cu nuntă, cu masă mare, să facă măcar slujba. Dar mulți sunt sceptici.

ÎN GUȘTERIȚA SUNT TREI CIMITIRE DIFERITE CARE ARATĂ CUM AU TRĂIT OAMENII ACOLO

Ce le vorbiți oamenilor în predici: despre terorism, droguri, integrare socială etc.?

N-am pomenit niciodată până acum despre droguri, terorism sau alte probleme mari. Nu am pomenit pentru că la nivel local suntem așa de amărâți de problemele noastre încât n-am ajuns să gândim la celelalte.

Am vorbit de mai multe ori despre problemele etnice, despre problemele între țigani, români, sași. În Gușterița sunt, din păcate, trei cimitire diferite care arată cum au trăit oamenii de acolo: sașii nu-I primeau pe români și astăzi e foarte mult loc în cimitir și nu îi lasă pe români să înmormânteze acolo; românii nu-i lasă pe țigani să înmormânteze în cimitirul lor. Și am fost și la țigani să-I întreb dacă lasă români să se înmormânteze acolo – că la români cimitirul e plin, nu mai este loc. Nu-I lasă nici ei pe români…

Cel săsesc e încuiat mereu. Cel țigănesc la fel e încuiat și e administrat de ei între ei, deși pământul e al Parohiei Ortodoxe – e o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm, dar nu știu când și cum a ajuns să fie administrat de către romi într-o formă împrumutată de la sași, o oarecare vecinătate. Și am ajuns în situația în care românii sunt acum cu cimitirul lor plin și nu-i primesc nici țiganii, nici sașii. Asta arată că în istorie oamenii au trăit paralel, nu s-au acceptat unii pe alții.

Asta cred că e tema cea mai fierbinte acum pentru mine. Încerc să fac ceva pentru romi și n-am problema lucrului în sine, chiar dacă e dificil să lucrez cu ei, am mai mult probleme în comunitate cu românii care zic că de ce îi ajut pe țigani, de ce vin acum ei la biserică la noi, că au avut papucii murdari, că miroase urât. Sunt încă mulți care au preconcepții, că țiganii nu trebuie să vină la noi la biserică.

Se fac donații în biserică?

Noi am început anul trecut să le vorbim oamenilor despre nevoia de a renova clădirile, de a construi acolo o toaletă, de a renova șura, de a renova școala. Și le-am tot amintit de donații, dar cum vă spun, oamenii care vin la noi la biserică sunt bătrâni, au venituri mici și donațiile vin poate la două-trei duminici. Dăruiește cineva 50 de lei, 100 de lei, 200 de lei, 300 mai rar. Toate donațiile pe care le primim le punem într-un fond separat decât soldul parohiei din care plătim gazul, lumina, apa etc. Din fondul separat plătim tot ce ține de construcții. Sigur că e foarte puțin, nu putem face cu banii aceștia renovările, dar plătim ba proiectul pentru pompieri, sume de 2000-3000 de lei pe care le strângem noi în câteva luni. Cele mai consistente donații au venit din alte părți, adică lucrările masive pe care le-am făcut până acum acolo au venit prin Asociația Dia-Logos.

„NU STAU LA NOI PROBLEMELE CÂT LA INSTITUȚIILE MARI”

Reprezentanți ai autorităților locale se arată pe la Gușterița, locuiește cineva acolo, să vadă care e situația?

De locuit nu știu, nici noi ca preoți nu am fost insistenți pe la autorități să cerem și adevărul e că nici nu știu precis ce am putea accesa prin consiliul local. Am încercat în schimb proiectele culturale și cele dedicate comunităților. Anul trecut am câștigat un proiect pentru comunitate cu tema familiei: au fost cursuri ținute de medici, psihologi cu părinți pe tema familiei și a relațiilor dintre soț și soție, părinți și copii. Dar sunt proiecte mici la care muncești foarte mult pentru acte ca să primești câteva mii de lei din care plătești activitățile în sine.

Apropo, la ce etapă se mai află reabilitarea Școlii vechi din Gușterița, care anul acesta împlinește 110 ani de la fondare?

Într-adevăr, anul acesta pentru noi e unul foarte important. Vrem neapărat să marcăm 110 ani de la deschiderea școlii. Stadiul lucrărilor e așa: așteptăm încă aprobări, suntem în probleme destul de mari cu proiectele, pentru că vrem să facem școală într-o clădire veche, care se află într-o zonă protejată de Comisia pentru monumente. Nu stau la noi problemele, cât la instituțiile acestea mari care nu găsesc ușor potrivirea între un scenariu modern, adică școală după cerințele moderne de siguranță împotriva incendiilor cu clădirea veche care are o scară de lemn superbă în interior, cu balustradă, care din punct de vedere al monumentelor e o bijuterie care trebuie să rămână acolo, iar din punctul de vedere al pompierilor trebuie smulsă și aruncată și făcută una din ciment. În caz de incendiu, ar arde și copiii n-ar putea coborî în siguranță. Deci, astfel de probleme există, care nu țin de noi. De noi ține mai ales lipsa fondurilor…

Anul 2019 este anul în care vrem să vedem școala schimbată la față și o să facem cu ajutorul lui Dumnezeu. Până acum am lucrat în interior, la subsol am scos 30 cm de pământ ca să fie mai înaltă camera, la parter și la etaj am dat toată tencuiala jos, am pus instalații electrice și sanitare și am tencuit.

Ați făcut o estimare cât ar costa toate lucrările pentru reabilitarea școlii?

Da: 150.000 de euro – bani pe care nu-i avem din păcate pe toți.

„ÎI INVIT PE CEI CARE SPUN CĂ NOI VREM SĂ ÎNDOCTRINĂM COPIII ÎN GUȘTERIȚA, SĂ NE CUNOASCĂ”

Când am scris despre școală au apărut comentarii de genul „Încă o școală inventată de Biserica Ortodoxă pentru îndoctrinarea copiilor noștri. E incredibil că această instituție se implică în învățământ”. Cum răspundeți acestor replici?

Îi înțeleg foarte bine pe oameni care comentează așa. Ei au uitat că bunicii lor chiar au învățat poate în școli ale bisericii. Spre exemplu, anul trecut în vară am înmormântat doi oameni din Gușterița și copiii unei doamne care a murit la 90 de ani mi-au scos din arhiva personală carnetul de note și o carte primită cadou de la preotul care slujea în anii ‘40 la școala noastră. Deci, doamna respectivă făcuse școala primară la noi în școala pe care vrem s-o reabilităm. Adică trăiau împreună și biserica a fost cea care a oferit la momentul acela școală românească, comunității românești din Gușterița.

E clar că Biserica s-a implicat în domeniul Educației. Că nu s-a mai implicat de la comunism încoace și s-au separat statul și Biserica, înțeleg foarte bine și poate să existe în continuare – noi nu vrem să unim înapoi Biserica cu statul. Dar să existe o alternativă – astăzi, când fiecare are voie să umble pe stradă cum dorește sau fiecare e liber să creadă în ce vrea, să se manifeste și să se exprime, de ce să nu aibă voie și Biserica să-și redeschidă o școală care atunci a funcționat?

Școala noastră nu vrea să îndoctrineze. Îi invit pe cei care au comentat să vină să mă cunoască, să ne vadă pe mine, pe colegul meu pr. Marius Tofan, căci suntem doi preoți în Gușterița, să vadă ce lucrăm, cum „îndoctrinăm” noi lumea, ce rezultate avem. Și dacă li se pare că este îndoctrinare, să nu-și trimită copiii la școală. Iar cei care vor o școală cu o anumită ținută morală, cu un anumit mediu natural, cu apropierea de Biserică în sensul că facem o rugăciune dimineața, o rugăciune la masă, să aibă posibilitatea să vină aici, pentru că oamenii aleg să meargă unde doresc.

Cum vedeți implicarea preoților în politica locală, sibiană? Afectează acest lucru imaginea lor?

Adevărul e că nu știu mai nimic despre implicarea preoților în politica locală, nu cunosc. Ce simt eu pe pielea mea, ca preot, e că mi se pare că nu se implică destul și cred că ar trebui noi preoții să știm mai multe despre ce se întâmplă de fapt la nivel politic, să ne implicăm, să ne spunem părerea.

Mi-aș dori astfel de voci – preoții și credincioșii ajung să fie pur și simplu absenți din discuțiile oficiale sau din dezbaterile în care se iau hotărâri în comunitate pentru simplul motiv că ei nu sunt prezenți, că ei nu știu, că nu sunt nici antrenați, nu știu să vorbească în acel context. De asta, cred că ar fi necesar să avem reprezentanți în discuțiile oficiale, la consiliul local, dar din păcate nici eu nu știu cum ar trebui făcută asta. În general, românilor le lipsește cultura civică.

Vă mulțumim pentru interviu.

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim

Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Turnul Sfatului Online
  • Interviu
  • Contact