Dacă vreau să felicit, felicit

”. Vreau să îl felicit pe regizorul Florin Şerban. Vreau să îl felicit pe scenaristul Cătălin Mitulescu. Vreau să îl felicit pe producătorul Daniel Mitulescu. Vreau să îi felicit pe actorii George Piştereanu, Ada Condeescu, Mihai Constantin şi Clara Vodă. Toţi aceştia şi numai ei merită felicitaţi pentru ultimul succes major al cinematografiei româneşti şi a artei şi culturii noastre în general. Filmul „Dacă vreau să fluier, fluier” a câştigat Ursul de Argint – marele premiu al juriului la Festivalul de la Berlin. De asemenea, acelaşi film a primit şi premiul Alfred Bauer pentru inovaţie artistică, în cadrul aceluiaşi festival. La Berlin are loc anual unul dintre cele mai importante festivale cinematografice din lume. Reuşita cineaştilor români este importantă, menţinând cursul ascendent al cinematografiei noastre.
Punctul negru din această poveste aparţine evident societăţii noastre şi celor care o administrează. Filmul nu a găsit finanţare suficientă în România. Norocul acestui film a venit din încăpăţânarea regizorului şi producătorilor, care nu au renunţat, reuşind în cele din urmă a obţine finanţarea. Nedorind a film a nouă ediţia a Avatarului, ne putem imagina ca suma cerută nu era exagerată. Cei care s-au arătat dispuşi a finanţa au fost suedezii, instituţiile şi persoane din Suedia făcând, prin aportul lor financiar, posibil acest proiect, care a devenit întretimp un motiv de laudă pentru întreaga Românie.
Acesta nu este decât un alt episod din lungul şir al eşecurilor managementului cultural din România. Este a nu-ştiu-câta oară, când factorii decizionali de la noi dau cu piciorul sau pur şi simplu ignoră proiecte ce apoi se dovedesc de succes. Pentru ca tabloul să fie complet, adăugăm şi doza de ipocrizie a acestora, ei lăfăindu-se cu ele mai apoi, când acestea devin o laudă pentru noi toţi, un motiv de a ne ţine capul sus. Un manager performant este mai mult decât un contabil chiţibuşar care ştie să ţină un calcul exact al banilor din calculatorul său . Un manager performant este mai mult decât un administrator ce ştie să ţină pe o coală de hârtie o evidenţă exactă şi o rigoare a consumabilelor. Un manager este obligat a avea viziune, este obligat a înţelege aspectele ascunse ale unui proiect, este obligat a vedea în spatele hârtiilor. Numai astfel el se poate numi cu adevărat manager. Numai astfel el poate vedea, el poate citi, el poate simţi un viitor suces, un viitor motiv de mândrie pentru întreaga ţară.
Acest film este un suces. Este un nou suces al cinematografiei româneşti, al extraordinarului nou val de cineaşti creaţi de şcoala românească. Cinematografia este capitolul unde anual ne mândrim cu unul – două filme de suces atât în rândul criticilor cât şi al spectatorilor. Prefer să văd că astfel de filme sunt finanţate de către statul român, decât vreo zece filme de duzină ale lui Nicolaescu sau a altor piloşi ce stau căpuşaţi de bugetul cinematografiei. Prefer un film sincer, curat la prima vedere cu un subiect simplu dar care se descoperă a fi apoi un subiect profund, ales, cu o cinematografie deosebită, cu cadre excelent trase, cu o coloană sonoră pe măsură. Sunt sătul de filme mincinoase dar atât de „îndrăgite” de actuali manageri culturali din România.
Fac o mică divagaţie, remarcând curajul noilor regizori care au ales să regizeze şi să prezinte filme cu subiect istoric, filme privite dintr-un unghi sincer şi curat. În ultimii ani dar şi acest an, proaspăt pornit, ne-au fost aduse în faţă câteva filme care merită aplauzele noastre. Revoluţia din 1989, lupta partizanilor anticomunişti, Pogromul de la Iaşi, chinul deţinuţilor politici din închisorile comuniste sau de ce nu realizarea primului lungmetraj românesc, sunt poate considerate de unii subiecte mici ca rezonanţă şi ca fenomenologie istorică, dar ele arată acele momente esenţiale şi crude ale istoriei noastre. Ele ne arată faţa reala a ceea ce a fost, reuşind a ne provoca la meditaţie şi la cercetare. De la un simplu caz ele nasc în fiecare dintre noi puterea de a întelege, puterea de a ne asuma istoria noastră aşa cum a fost.
Toţi aceşti tineri cineaşti, ultimul pe lista cronologică a realizărilor fiind laureatul Ursului de Argint din acest an, merită aplaudaţi, merită remarcaţi, merită subliniaţi şi merită să ne mândrim cu ei. Realizările lor din ultimii ani sunt printre puţinele motive de mândrie naţională.