A avea sau a fi (partea II)

(continuare din numărul trecut) Am abolit, imens majoritar, idealul devenirii noastre individuale prin eforturi durabile, prin acumulări consistente, de experienţe şi de cunoaştere, prin profesionalism şi performanţă, toate rezumate de verbul „a fi”. Preferăm să trişăm în chiar pregătirea şi formarea noastră pentru viaţă, să ne cumpărăm diplomele de liceu, de facultate şi de doctorat, promovând impostura la nivel de virtute, uzurpând cu sârg temeliile societăţii româneşti, tot mai discreditată în plan naţional şi internaţional.
Iar deasupra societăţii, ca o pată de ulei poluatoare se întinde, tot mai nocivă şi ameninţătoare pentru viitorul ţării, tagma îmbogăţiţilor din afaceri cu statul, prin delapidări, furturi şi tunuri imobiliare, jafuri bancare „la drumul mare”, toate, la ordinea zilei.
Noii capitalişti acaparează „totul”, nelimitându-se la averile colosale (acumulate în ţările capitaliste cu tradiţii, în sute de ani şi nu doar în două decenii), şi aspirând să devină (pe alocuri au şi devenit) noua oligarhie (oligo-puţini, arho-putere). Prin coruperea administraţiei centrale şi a celor locale (a celor ce dispun de resursele ţării sau de resursele locale), ei sunt cei care dictează, inclusiv în treburile publice, „republica” devenind, tot mai mult o societate pe acţiuni, în care, într-o devălmăşie tulbură de interese, afaceriştii, interlopii, oamenii de „stat” şi politicienii îşi împart atribuţiile, sferele de influenţă şi beneficiile. Averile lor sunt mai mult decât elocvente, în acest sens. Iar noi participăm inerţi, sideraţi de această realitate, mormăind, cel mult, la tot acest spectacol grotesc, de violare a interesului naţional şi de neoînfeudare a economiei naţionale şi implicit a societăţii. Cotizăm la ridicarea altor şi altor biserici şi mânăstiri, nădăjduind disperaţi în judecarea Divinităţii. Şi dacă nu, în mântuirea noastră pe lumea cealaltă.
Dar cel mai grav lucru este că renunţăm la singurul lucru care ne-a mai rămas, la demnitate. înfricoşaţi de ce au păţit semenii noştri, sancţiuni, demiteri, calomnii în presa cumpărată sau plătită tot de ei, exproprieri, falimentarea firmelor de tot felul, inclusiv cu moartea – o declar pe baze celor trăite de mine – părăsim timoraţi reduta socială, cu umilinţă, ascultând de cei mai laşi decât noi, defetişti cu vocaţie („păi ce, te pui cu sistemul?”) şi ignorând cu totul  demersul în justiţie.
Uităm, cu nonşalanţă, de toţi cei ce s-au jertfit în anii comunismului, în temniţele morţii, nicidecum pentru interese pasionale ci pentru un viitor mai bun al acestei ţări, pentru libertate şi democraţie. Admitem, cu laşitate, că acestea nu sunt „bunuri de import”, fiecare popor îl are şi va avea viitorul pe care îl merită, obţinut prin luptă şi nu prin lamentaţie. Iar acesta se construieşte prin fiecare cetăţean al ţării, în fiecare zi, aşezând interesul nostru şi al comunităţii locale, mai presus de interesul propriu şi conjugând, din nou, cu preemţiune, verbul „a fi” şi nu pe acela de „a avea”. Acesta din urmă are valoare doar conjugat la plural – colectiv, în interes naţional.