„Afacerea” Petromidia

Afacerea Petromidia tinde să devină celebră. Poate se va înscrie în istorie alături de altele, cum au fost afacerile de tip criminal, Callas sau Sirvain, în a căror apărare a excelat Voltaire, afacerea Dreyfus în a cărei apărare a excelat Zola sau alături de unele de tip economico-comercial cum a fost afacerea Panama sau la noi, afacerea Skoda. Astfel, numele lui Dinu Patriciu, artizanul măiestru necontestat al afacerii Petromidia, va rămâne şi el în istorie ca unul care prin ea, a tras pe sfoară şi a umilit poporul român. Alături, îl vor străjui, ca într-un grup statuar, apropiaţii care i-au dat un neprecupeţit sprijin.
Am mai pomenit în comentariile anterioare despre acest caz dar abia acum el ni se dezvăluie în adevărata sa goliciune. Construită pe timpul lui Ceauşescu cu sudoarea poporului român, rafinăria atingea performanţe aproape maxime în domeniu. În 1997 când, în calitate de ministru am vizitat-o, conducerea de la acea dată spunea că 5% investiţii i-ar mai trebui pentru a se situa performant la nivel mondial. Iată că la trei ani distanţă, în 2000, este cumpărată de Dinu Patriciu cu 50 milioane dolari plătibili în trei rate când, astfel cum spun unii specialişti, valora 7-800 milioane dolari. În 2007, Patriciu, nezăgăzuit contractual de nicio oprelişte din partea statului, vinde pachetul de 75% iar în 2009 şi restul de 25% din acţiuni societăţii kazahe KazMunaiGaz, pe considerabila sumă de peste două miliarde euro. Nu ştiu ce investiţii va fi făcut proprietarul de la data cumpărării până la data revânzării, s-ar putea ca şi circumstanţele comerciale între cele două momente să fi fost diferite dar realitatea este că pe o pleaşcă de 50 milioane euro, omul, prin această lovitură, a devenit cel mai bogat român. Nu numai atât. La data de 24 octombrie 2003, guvernul condus de Adrian Năstase emite ordonanţa de urgenţă nr.118 prin care îi acordă fericitului beneficiar şi o  păsuire pe 7 ani la plata datoriilor bugetare ale societăţii, acumulate până la 30 septembrie 2003 şi  calculate la suma de 571 milioane Euro. Apropierea scadenţei plăţii acestor datorii ( 30 septembrie 2010), transformate prin ordonanţă în obligaţiuni subscrise şi vărsate de stat, a adus cu sine şi disputa care s-ar putea transforma într-o afacere judiciară de proporţii colosale.
    La data de 9 august 2010 societatea răscumpără parte din obligaţiuni ( datorii) plătind suma de 54 milioane Euro. La aceeaşi dată, statul atenţionează societatea în sensul că, această plată reprezintă doar prima tranşă efectuată în scopul răscumpărării totale a obligaţiunilor şi că, odată manifestată astfel opţiunea de răscumpărare, aceasta nu poate fi decât integrală. Cu toate acestea, la data scadenţei, societatea converteşte restul datoriei în acţiuni pe seama statului. Acesta ar fi devenit acţionar cu un procent de 44% din capitalul social existent dar, la aceiaşi dată, societatea îşi majorează capitalul social cu o sumă echivalentă cu valoarea acţiunilor statului, reducând ponderea procentuală a acţiunilor statului la circa 33%. Guvernul, prin premierul Emil Boc reacţionează, dă mandat Ministerului de Finanţe să acţioneze societatea în judecată pentru anularea plăţii prin acţiuni ca încălcând atât Ordonanţa în cauză cât şi Convenţia de emisiune a obligaţiunilor, perfectată de părţi în baza şi în aplicarea Ordonanţei.
     Disputa în cauză se referă deci la modalitatea de plată a datoriilor iar actele normative ca şi Convenţia sunt interpretate diferit de cele două părţi. Astfel, debitorul susţine că datoria este cumulativă pe cele două modalităţi de plată, la aprecierea sa, respectiv prin răscumpărarea obligaţiilor, în totul sau în parte, până la scadenţă iar diferenţa, dacă rămâne, este convertibilă în acţiuni la data scadenţei. Invocă în sprijinul său art. 7 al Ordonanţei, care spune :” Obligaţiunile nerăscumpărate în condiţiunile art. 5 sunt convertibile la data scadenţei, la opţiunea emitentului, în acţiuni”. Pentru edificarea cititorului, redau şi conţinutul art. 5 :”S.C.Rompetrol Rafinare va putea opta pentru răscumpărarea obligaţiunilor înainte de scadenţă..” Până la acest punct, se pare că plata astfel operată ar fi în lege. Doar că, statul invocă şi Convenţia de emisiune încheiată în baza Ordonanţei care este secretă dar care, spune statul, ar stipula în sensul că plata nu este cumulativă ci alternativă, adică se face fie prin răscumpărarea tuturor obligaţiunilor fie prin convertirea  integrală a acestora în acţiuni la data scadenţei. Şi cum debitorul, prin răscumpărarea a o parte din obligaţiuni a optat pentru această modalitate de plată, ar urma să o ducă până la capăt, fiind astfel obligat să răscumpere întreaga datorie. Cum se poate observa, articolul 5 care permite răscumpărarea obligaţiunilor înainte de scadenţă, lasă această variantă de plată la opţiunea debitorului şi pare a veni în sprijinul argumentelor statului, atunci când vorbeşte de „răscumpărarea obligaţiunilor” ( prezumtiv totale ? dacă n-a specificat în totul sau în parte ) dând consistenţă conformativă a Convenţiei cu Ordonanţa. În schimb art.7 al Ordonanţei vorbeşte de „ obligaţiunile nerăscumpărate în condiţiunile art.5”, de unde se deduce că ele puteau fi  răscumpărate şi numai în parte. Mai este de subliniat că potrivit 3 alin.5 din Ordonanţă, „ Emiterea obligaţiunilor se face  în baza unei Convenţii de emisiune,..care va cuprinde.. drepturile şi oblgaţiile părţilor cu respectarea prevederilor prezentei Ordonanţe”. Cum vor fi creionate acestea în Convenţie, în sensul art. 5, în sensul art. 7, sau într-un sens ce ar rezulta din combinarea şi interpretarea ambelor texte ? Să mai menţionăm că la lumina principiilor generale de drept, acordul de voinţă al părţilor într-o convenţie este LEGEA PĂRŢILOR, că în acel acord statul şi-a exprimat voinţa cu aceeaşi putere ca în lege. Ar urma deci ca justiţia să stabilească dacă Convenţia, care în opinia Guvernului validează plata alternativă, este în armonie cu Ordonanţa.
     Am auzit voci pretins calificate spunând că dreptatea este categoric de partea societăţii comerciale. Acelaşi lucru îl susţine cu putere şi artizanul întregii afaceri. Am auzit şi opinii contrare. Opinez că s-ar impune atenţie şi prudenţă în diagnoză, câtă vreme nu cunoaştem conţinutul Convenţiei de emisiune. Deşi statul este puternic prejudiciat prin întreaga această „inginerie”, pierzând practic aproape pe nimic una dintre cele mai valoroase obiective industriale, nu-i bine să se lase mânat de frustrări. Asta a fost. Şi-a făcut-o cu mâna lui, în 2000, în 2003 în 2005, cu implicare de miniştri, de prim miniştri, de Guvern, de Parlament, de Preşedinte. Acum trebuie să chibzuiască cu răspundere mai înainte de a se angaja într-un proces costisitor cu consecinţe imprevizibile. Am înţeles că, de bine de rău, Petromidia contribue cu circa 500 milioane Euro anual la bugetul statului, că asigură salarii la câteva mii de angajaţi. Ceea ce totuşi, nu-i de neglijat.

 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi