Romania - "ASTFEL"

Mai deunăzi un distins diplomat de serviciu comenta critic scriitura unui reputat istoric susţinând sus şi tare că România nu e „altfel”, ci „astfel”. Preopinentul îşi argumenta aserţiunea făcând trimitere la unele aspecte ale vieţii noastre socotite de d-sa nu numai acceptabile dar şi încurajatoare.
Intrigat pe problemă mi-am pus întrebarea care dintre cei doi o fi având  dreptate. Aparent paradoxal, am ajuns la concluzia că pentru motive diferite, dreptatea este de partea amândurora, în sensul că în acelaşi timp ţara noastră este, acum, atât „astfel” cât şi „altfel”.
Este o realitate istorică: având de recuperat o rămânere în urmă la dimensiunea secolelor de dominaţie străină – cu unele interludii practic nesemnificative – ne-am apucat a clădi o ţară şi o naţiune în coordonatele ei moderne abia începând cu partea a II-a a secolului XIX. Am avut un trend relativ evolutiv timp de 80 de ani după care, din 1940 până în 1989 şi mai apăsat până azi, eforturile s-au izbit de conjunctura vremii ca şi de neputinţa noastră.
Indiscutabil, în anumite aspecte ale vieţii am marcat un progres semnificativ. Nivelul general de trai material s-a îmbunătăţit. Ne-am şi modernizat. Oraşele, ba chiar şi satele  sunt cuprinse de febra autoturismelor sau altor bunuri, care-mai-de-care mai arătoase, mai sofisticate; internetul globalist pune tot mai mult stăpânire pe minţi; tărâmurile propice ale naturii s-au acoperit de vile somptuoase; tot mai multe concedii iau calea străinătăţii luxuriante. Doar că medalia are şi un revers: totul s-a petrecut şi se petrece pe fondul puternicei stratificări nedrepte şi inechitabile, proces social a cărui profundă nocivitate afectează eforturile constructive. Ecoul psihologic n-ar fi atât de frustrant dacă fenomenul s-ar datora muncii, eficienţei economice. Polarizarea socială se datorează însă, în esenţă, evoluţiei speculative încurajate şi susţinute atât ”mentalitar”, cât şi, mai cu seamă, politic.
Cei doi analişti în competiţie pot culege argumente mai convingătoare din sfera vieţii politice, împletită cu cea formativ-educaţională sau  legislativ-judiciară. Exemplul furnizat de primul nostru ministru este în totul grăitor: poţi să te afirmi plenar pe munca altuia. Ce ţi-e că furi la o teză de bacalaureat, ce-ţi e că directoarea liceului, membri comisiei de examinare, supraveghetorii sau chiar reprezentanţii inspectoratelor şcolare dau examene pe bani, când un prim ministru deconspirat plagiator îşi face din aceasta o cauză de mândrie şi este aplaudat la scenă deschisă. Fenomenul este generalizat. Ne-a intrat în sânge; profesorii de orice rang, să fie în rând cu viliştii; pe cine nu-l ajută salarul să recurgă la stipendii. Rolul instituţiilor de învăţământ s-a profilat pe astfel de direcţii.
Iată mai nou şi câteva isprăvi din sfera legislativă: croim o constituţie pe măsura intereselor politice, articulăm democraţia astfel încât s-o putem controla parlamentar pe gustul partidelor la putere. Constituţional şi legislativ, clasa politică să fie la adăpost de neplăceri când navighează printre legi sau le încalcă grosolan. Iar când, Doamne fereşte, sunt daţi în gât, să nu fie judecaţi de Înalta Curte. Pe cât posibil, conducătorii de parchete şi instanţe să fie „revizuibili”, chemabili la ordine. Unde-i dură, legea s-o lase mai moale: evaziunea şi infracţiunea vamală, cele două mari surse de îmbogăţire să fie scoase din competenţa DNA în manifestarea lor de masă. Şi putem continua. Justiţia se menţine ţinta principală.
Dacă este nepărtinitor şi de bună credinţă, onoratul nostru diplomat plonjând în realitate poate spune da, România este „astfel”, cu bune, dar mai ales cu relele care ţin stavilă proceselor de reformare şi progres. Ar avea deci dreptate. La rândul său  distinsul istoric va spune da, aşa este doar că acest „astfel” în comparaţie cu normalitatea, cu standardele îndeobşte acceptate şi însuşite în special la nivel european, arată „altfel”. Şi va avea la rândul său perfectă dreptate.
Ce ar fi de făcut? Cu un stat în plin proces dificil de reformare şi modernizare, poporul român, electoratul român, ar trebui să-şi intre în rolul şi rostul său responsabil, democratic, pe cel puţin două paliere: acela al alegerii celor chemaţi să-l conducă şi apoi al urmăririi şi aprecierii juste a modului cum aleşii se achită de sarcinile încredinţate. Să sperăm că astfel vom ajunge să ne mândrim cu o Românie care să arate „astfel”.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

de Gavril Dejeu