Ziua casei nationale

Ce se mai poate spune despre Ziua Naţională? Suntem la a treia zi naţională, de la ultimul război mondial încoace. Fiecare a avut semnificaţii legate de evenimente majore din istoria României. Mai întâi a fost constituirea Regatului; apoi, lovitura de stat a Regelui Mihai, confiscată ulterior de „comuniştii eliberatori de sub jugul fascist”, iar astăzi Ziua Naţională ne aduce aminte de Marea Unire de la 1918.

Cu aceste trei mari sărbători, nu e simplu să elucidăm, odată pentru totdeauna, modul intim în care cetăţenii români trăiesc Ziua Naţională. Câţi mai cunosc, astăzi, ce a însemnat Regatul pentru fondatorii lui – într-o zi de 10 mai, şi circumstanţele în care a fost legiferat, la 15 ani după abdicarea forţată a principelui Micii Uniri, de la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza?

De ce tocmai una din cele mai vechi familii aristocratice europene, Hohenzollern, a întemeiat dinastia regală la români? Care a fost rolul acestei familii începând cu apariţia Regatului, trecând prin primul război mondial, Marea Unire şi până la apariţia Republicii, la 30 decembrie 1947 –, după care a fost declarată cea de-a doua zi naţională, 23 august? Şi, în sfârşit, de ce revoluţia – atât cât a fost – în decembrie 1989, a ales ziua Marii Uniri, 1 decembrie, ca Zi Naţională? Cât mai contează, pentru această sărbătoare, faptul că România Mare nu mai există de 73 de ani, din cei 95, pe care îi aniversăm în acest an, de la 1 decembrie 1918?

Aceste întrebări ar trebui să şi le pună majoritatea cetăţenilor români. Ar fi una din condiţiile pentru ca 1 decembrie să le poată provoca emoţiile şi respectul pe care îl merită o asemenea importantă sărbătoare. Dacă analizăm perioada imediat următoare formării statului naţional, remarcăm profunda diferenţă dintre mentalităţile românilor de-atunci şi ale celor de astăzi. Saltul în timp, de la naţionalismul de mase, la indiferentismul cetăţenesc, ne provoacă palpitaţii. Cu siguranță, începând din 1940, evenimentele tragice, prin care au trecut românii, au provocat criza democrației și, implicit, a patriotismului. Aşa am ajuns ca naţionalismul să nu mai fie la nivelul celui dinaintea primului război mondial. Ne-am obişnuit să ne vedem în mai puţine lumini şi mai multe umbre, noi pe noi înşine. Ne-am pierdut spiritul de care ar trebui să fim animați, ca de un dar divin primit la naştere: apartenenţa la naţiune. Ne-am pierdut încrederea în rolul de matrice socială a naţiunii. Consumăm cu mare apetit autodenigrarea și nu înțelegem de ce ieşim mereu înfrânţi din orice confruntări cu alții. Paradoxal, însă, suntem lesne cuceriţi de răbufniri orgolios-naţionaliste, mai ales cu gândul la trecutul nostru glorios. Dar marea problemă este că nu ne mai credem în stare să facem ordine în propria noastră casă națională. Şi asta pentru că ne comparăm mereu cu alții sau ne grăbim să preluăm modele de la ei, și nu întotdeauna cu discernământ. În acest caz, etica convingerii lui nu-mai-putem-schimba-nimic bate etica responsabilităţii pentru găsirea soluţiilor de schimbare la față a societății.

Așa cum arată astăzi, România va depăşi doar cu mari sforţări şi sacrificii perioada de adaptare la valorile societăţii liberale şi ale democraţiei reprezentative. Oricum, aşa ceva se va întâmpla numai dacă cetăţeanul român se va simţi bine în casa lui naţională, protejat de ordinea statului de drept. Una din cheile acestei case poate fi găsită (şi) în sentimentul pe care îl inspiră cetățeanului român Ziua Naţională.