Bolnav de revolutie (I)

Sintagma din titlu nu-mi aparţine, ci unui fost ofiţer al unităţii militare din Târgovişte, acolo unde familia Elena şi Nicolae Ceauşescu şi-a trăit ultimele zile de viaţă, înainte de a fi „judecată” şi executată. Numele fostului ofiţer este Ion Mateescu, iar expresia a fost rostită într-un interviu, pentru adevărul.ro de marţi, 10 decembrie a.c. 

 

Cu o figură bonomă, fostul militar nu părea la prima întâlnire cu un ziarist. Nici într-o primă discuţie pe tema aşa-zisei revoluţii din România de acum 24 de ani. El însuşi a recunoscut că povestea ultimelor zile ale Ceauşeştilor o mai spusese, de-a lungul anilor, şi altor publicaţii, fapt pentru care, pe vremea când încă mai era ofiţer activ, s-a întâmplat să fie ameninţat de superiorii lui.

Simplu şi direct, înarmat cu documente şi argumente suficiente pentru a scrie o carte, Ion Mateescu şi-a legat timpul liber, după trecerea în civilie, de lămurirea misterelor acelor zile istorice. „Suntem bolnavi de revoluţie!”, a explicat el. Iată, mi-am zis, un inspirat mod de a cuprinde, în interiorul unui mesaj, pe toţi cei care s-au simţit înşelaţi în 1989 şi cei care n-au renunţat să afle de ce, la noi, a fost nevoie de cea mai dramatică despărţire de lagărul sovietic. 

 

Nu cred că este cazul să comentez aici spusele fostului ofiţer, devenit, după lăsarea la vatră, lider al unei organizaţii de revoluţionari. Cine doreşte să-l citească, poate găsi interviul pe internet. Recunosc, însă, că vorba lui m-a tuşat în adâncul sufletului. Şi, după ce am auzit-o, mi-am dat seama că şi eu sunt la fel de bolnav de revoluţie. Atât de intens am trăit acele zile, încât de fiecare dată, în decembrie, mă întorc în timp, încercând imposibilul: să găsesc explicaţii, demonstraţii, motivaţii la cele petrecute în iarna 1989-1990. Eforturi zadarnice, de pe urma cărora am rămas doar cu regretul pentru vieţile pierdute şi pentru neputinţa noastră de a deconspira autorii criminalei diversiuni „teroriste”. De 24 de ani (la fel cât a fost Ceauşescu la putere!), mă întreb: „21-22, Cine-a tras în noi?” Şi ştiu bine că am participat la manifestaţii populare paşnice… După interviul cu Ion Mateescu, sunt convins că nu voi afla niciodată. Deşi, de atâţia ani, cred că cei care au ştiut şi ştiu răspunsul au fost şi sunt printre noi. Acei care, după ce au confiscat revoluţia – atât cât a fost, au creat alte diversiuni (mineriadele şi reformele de ochii Europei), ca să ne confişte şi dreptul la o rapidă schimbare democratică a societăţii româneşti.

 

Fiind şi eu bolnav de revoluţie, încerc să aduc (în ultimele trei comentarii ale acestui an) un omagiu camarazilor mei dispăruţi, alături de care am colindat pe străzile Sibiului, în „21-22”. Cu însemnările mele de jurnal (numai cele din a doua jumătate a anului 1989), doresc să fac publice câteva din gândurile care m-au condus spre eliberarea de frică şi laşitate, în 21 decembrie 1989, sfidând (ca toţi camarazii mei de-atunci) regimul-ceauşist-de-alienare-socială-şi-politică-a-României.

 

 

Vineri, 18 august 1989

Polonia e pe cale de a arăta lumii că este gata să lichideze ghinionul istoric al ţărilor din Est: sistemul comunist, impus de Stalin la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Deja din iunie, Lech Walesa, liderul sindicatului Solidaritatea, l-a impus ca premier, după primele alegeri libere, pe consilier său, de profesie avocat, Tadeusz Mazowiecki. Iată, România – Polonia, două contraste izbitoare ale lumii contemporane, din cadrul aceluiaşi sistem geo-politic.

 

Duminică, 20 august 1989

Cu cât creşte entuziasmul lumii libere privind la schimbările politice din Polonia, Ungaria, chiar şi în URSS, cu atât creşte furia regimului de dictatură a familiei Ceauşescu contra propriului popor. Nu este permisă nici o critică, în spaţiul public. Mi-e teamă că nu vom fi în stare să facem ceva pentru a grăbi prăbuşirea dictaturii. Frica este atât de mare, încât anihilează şi revolta interioară.

 

Luni, 28 august 1989

 

Marţi, 29 august 1989

Pentru că mai sunt doar zece ani până la sfârşitul secolului şi mileniului, am convingerea că, în viitorul deceniu, scena lumii va fi dominată de ţările est-europene şi, în general, de ţările „roşii”, de revenirea lor la normalitate. Ceea ce se întâmplă acum în Polonia, Ungaria, reformele lui Gorbaciov – toate demonstrează cu puterea faptului împlinit că împărţirea Europei în două, după al doilea război mondial, a fost o politică de forţă, nici pe departe rezultatul „voinţei popoarelor”.

 

Vineri, 15 septembrie 1989 

Toamna ar putea aduce începutul sfârşitului pentru dictaturile socialiste din Est. Numai vara asta, 23.000 de est-germani au trecut prin Ungaria şi Austria în RFG, graţie reformelor maghiare.

 

Duminică, 17 septembrie 1989 

România a scăpat de sub controlul raţiunii. Criza este maximă. Oamenii rezistă furând şi minţind, în timp ce el, micul dictator, ţine discursuri în care nu spune nimic. De fapt, omul e lipsit de curaj politic. M-am convins de asta, văzând că asupra lui nu au ecou transformările revoluţionare din Polonia, Ungaria şi URSS. NC o ţine pe-a lui: Nu avem nevoie de reforme!; Noi am început demult reformele!; PCR este singurul partid care… 

 

Marţi, 10 octombrie 1989 

Delirul politic al lui NC seamănă cu spasmele unui muribund; un muribund care trage după el un popor întreg. Suntem atât de speriaţi de numărul miliţienilor şi securiştilor din jurul nostru, încât nu văd cum s-ar putea stopa perpetuarea unei situaţii ce devine tot mai penibilă.

 

Luni, 16 octombrie 1989

NC vorbeşte ca în poveştile lui Creangă: „Nici când va face plopu’ pere şi răchita micşunele, în Româna nu se va întâmpla ce se întâmplă acum în Ungaria şi Polonia”. Retorica lui simplistă şi buruienoasă ne face neamul de râs, mai ales că este subliniată cu „vii aplauze”.

 

(va urma)