Luni,
23.05.2022
Acum
0°C

Salvarea satului romanesc

Subiectul regenerării zonei rurale în țara noastră este discutat din cînd în cînd, oricum prea rar, și de obicei neprofesional.

Sunt trei domenii specifice intrând sub această incidență:

1. Spiritul oamenilor care locuiesc satele, care să ducă mai departe tradiția. (greu de lucrat/salvat spiritele !)

2. Peisajul cultural, și toate monumentele naturii, arealele biodiversității – ca un tezaur de neînlocuit, pentru că este imposibil de refăcut, de construit tehnologic !

3. Construcțiile și obiectele de artă și meserie, adică nu numai patrimoniul aflat pe niște liste, ci și „știința de a face”, tezaurul tehnologic ca expresie completă – a unor stadii tehnice, a unor opțiuni strategice, a unei solidarități comunitare exemplare !

Astfel că SALVAREA trebuie să cuprindă și păstrarea condițiilor de mediu, și asigurarea condițiilor economice-legislative, și modificările necesare în programa școlară pentru zona rurală și în programele guvernamentale specifice. Ce se poate face urgent în această idee ? Iată:

 O legislație de creditare preferențială

 Asigurarea transparenței finanțării europene

 Protejarea strictă a teritoriului, proprietății funciare, a solului și subsolului ca resurse naționale nevandabile

 Avantaje pentru păstrarea/întreținerea patrimoniului construit și peisager

 Proiecte-pilot, sprijinite de stat chiar dacă sunt inițiative private: sate-model / construcții și epurare ecologice / tehnologii noi, ieftine / șantiere model de restaurare / ateliere etnologice, etc.

Pentru că, doamnelor și domnilor, zona rurală este un TERITORIU STRATEGIC al țării, mai ales într-o țară aflată în franjurile unor imperii (vechi și noi...). Un teritoriu strategic nu se gestionează prin cîteva programe aruncate în sertare și legislație inoperantă !! Prea puțin se dezbate importanța maximă a gestionării teritoriului prin --   rețeaua de localități / exploatații agricole-silvice / zone de rezervații !! Prin anii *70-*80 ai secolului trecut (exact, în perioada comunistă !) la Universitatea clujeană se mai discuta, la cursuri și seminarii, despre importanța strategică a ocupării teritoriului național (inclusiv în zonele montane) și a susținerii rețelei de localități!

Aceste PROCESE,  desfășurate teritorial, trebuie cuprinse în programe/proiecte, ele determină evoluția comunității locuitoare pe-acolo și determină specificul segregat natural pe întreg teritoriul !! Nu ele împiedică așa-zisa dezvoltare, prin te miri ce proiecte de speculă imobiliară...

Din neglijarea acestor procese de locuire-producție-loisir, a comunităților în teritoriu, rezultă grave consecințe: depopularea munților (atât de primitori, în fond, în România!), decăderea zonelor agro-silvice prin deforestare, prin neglijarea îmbunătățirilor funciare, prin monocultură pe termen lung (dezastre identice cu acelea din zonele mono-industriale...).

Prin utilizarea tradițională-înțeleaptă a teritoriului românii au dezvoltat o rețea de așezări care știau să colaboreze cu mediul fără să-l agreseze. Până la intervențiile barbare ale istoriei, această pânză de sate, târguri, cetăți și conace s-a înscris perfect în geografie, lucru ce se mai păstrează și azi în câteva zone rurale de pregnantă frumusețe – Maramureșul de munte, unele culmi ale Apusenilor și Bucovinei, subcarpații Olteniei și Prahovei, câteva locuri din Banat și Dobrogea, zone mai retrase din arealul de colonizare saxonă...

Există târguri (azi orășele) dezvoltate smerit la intersecții de drumuri comerciale, sate de câmpie și de văi montane, dar și extraordinarele mijloace „urbanistice” de a folosi teritoriul cum sunt cătunele în munții mai neprielnici marilor așezări, sau gospodăriile (fermele) risipite, care „binecuvântau” spații aparent severe cum sunt culmile montane la peste 1000 m. altitudine sau câmpiile nesfârșite din vestul și sudul țării ! Ce păcat că astăzi copiilor nu li se povestește despre aceste moduri de viață, de muncă și credință, care au fost cătunele, „crângurile” cu „grădini mutătoare”, conacele cu ferme parcă pierdute în câmpie sau printre vii și livezi!

Implanturile contemporane în spațiul rural trebuie studiate în școli, mai ales în cele din zonele respective și în cele care formează specialiști. Pentru a favoriza implantări organice, conform tradiției verificate sute de ani, a unui dialog fertil cu mediul! Iată câteva contra-exemple românești:

 Satele maramureșene, oșene, bistrițene, mărginene, unde s-a ras arhitectura din lemn și s-au ridicat vile imense fără de stil (sau „stil” Strehaia....)

 „Stațiunile” Rânca (de pe șoseaua zisă „transalpina” de Carpați) și Păltiniș (da, da, vechiul paradis din Cindrel, „gestionat” de municipiul Sibiu...), care au reușit performanța să urce pe splendide culmi montane bucăți de neo-mahalale cu termopane albe, inox și piatră „naturală” din beton! Evident fără vreo intenție de ierarhie urbanistică, poli de activități, segregare a circulației, separări vegetale, etc.

Așa cum am mai pledat aici, avem urgentă nevoie de o legislație care SĂ APERE TERITORIUL NE-URBANIZAT ! Ca să apere societatea românească în ansamblu de erorile (intenționate sau nu) ce-i macină stabilitatea !

Să putem păstra organic satele moștenite, repopulând și generând micro-producție agricolă și industrială de cea mai înaltă calitate! Să putem construi acele stațiuni de recreere pentru spirit și trup, care, departe de a agresa peisajul, să fie CRESCUTE DIN EL!

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube

Vizualizari: 322

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus