În iad și înapoi | “Life story”

“Eu am drumul meu, întotdeauna”. Și-a pavat succesul cu pietre găsite la graniţa dintre viaţă și moarte, a luptat și i-a râs în faţa abisului trecându-și, pe al doilea plan, familia și prietenii, și a crezut mereu în el. Totul pentru o pură pasiune.

O nebunie pentru care era gata să-și dea și ultima suflare. Iar povestea lui a fost ecranizată și la Hollywood: filmul Rush – 85% realitate – care ne arată că miracolele există doar atunci când strângi din dinţi și privești în depărtare, dincolo de barierele impuse de un destin, care nu întotdeauna are chipul pe care ni-l imaginăm.

Niki Lauda, pilotul “nebun” al Formulei 1 care s-a întors de pe tărâmul unde, de milioane și milioane de ani, se duc toţi trăitorii acestui Pământ, oferă o poveste de viaţă.

Lumină, Potop, pârjol

1 August, 1976, Marele Premiu al Germaniei – Nurburgring. E rece, al naibii de rece. De parcă Dumnezeu uitase deschisă ușiţa frigiderului ceresc. Pe cel mai periculos circuit din lume – “Cimitirul” cum mai este botezată celebra pistă – încă se mai oglindeau imaginile tribunelor în bălţile care și-au făcut mai mult decât un imperiu. Iar în depărtare nu se zărea bucăţică de soare. Mai erau fix 30 de minute până când sutele de decibeli stăpâneau aerul, iar piloţii se aflau la ședinţa dinaintea cursei.

Era forfotă mare. Niki Lauda, campionul mondial en-titre și liderul mondial lua cuvântul: “După cum știm, acesta este cel mai barbar circuit din lume și am văzut cu toţii ploaia care a căzut azi. Toţi cei cu experienţă știu că trebuie condiţii perfecte ca să fie acceptabilă ca risc minim. Dar, astăzi, din cauza ploii, nu este perfect. Așa că propun să fie anulată cursa”. Soiuri de reacţii stăteau să izbucnească, iar cele ale lui James Hunt, locul al doilea în clasament, păreau cele mai vehemente: “Asta înseamnă că vei lua campionatul. Înţeleg de ce-ţi convine. Va fi cu o cursă mai puţin iar eu sau altcineva nu te va putea ajunge din urmă”. Hunt a fost mai convingător. S-a votat: cursa a fost aprobată.

Lauda, Hunt, Hunt, Lauda. Oprire la boxe Hunt, oprire la boxe Lauda. Adrenalina le pompa în sânge, iar formula gonea mai repede ca orice fel de gând ce le trecea prin cap. Viraj la stânga, viraj la dreapta. Parapet și rezervorul de combustibil, făcute ţăndări. Apoi a simţit ceva, precum o bombă atomică ce îi storcește trupul. Lumină ca la Potop. Și Pârjol! 800 de grade Celsius. 47 de secunde, de Iad. Pe ceas. Chin, în care simţea cum casca de pe faţă i se dezlipea cu tot cu carne.  Arsuri severe, pe o mare parte a corpului.

“Nu arsurile de pe faţă sunt periculoase, ci cele de la plămâni. Situaţia e mai gravă decât ne imaginam”, curgeau râuri de cerneală prin paginile ziarelor. 6 doctori, 34 de asistente și un preot. Da, un preot. Doar o putere divină îl mai putea aduce la viaţă. După câteva ore în comă, miracolul a făcut ochi și glas: “Spune-i preotului să se care, sunt în viaţă”.

Puști de bani gata

Primul “oaa” îl lansase în Austria, la patru ani după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Tătăl său, un baron cu bani. Avea tot ce-și dorea, banii erau de-a gata, îi întorceau cu lopata. Familia voia să-l facă economist, să se ocupe de afacerile familiei. “Pe bune? Totul de-a gata? Niciodată!“ Murmura parcă din toţi plămânii. Și-a spus de mic că trebuie să câștigi tot ceea ce ai, nu să aștepţi să vină singuri. Și asta a făcut. A plecat de acasă, în căutarea împlinirii.

Familia nu l-a înţeles, i-au pus piedici: “De ce să-ţi riști viaţă pentru o ambiţie?”, îi ziceau mereu. Dar n-au avut cum să-l oprească să se apuce de curse. Și nu era doar moftul unui puști de bani gata, mânuia chiar bine volanul. Nu degeaba primise de tânăr un contract de sponsorizare de la o bancă din ţara sa, pentru intrarea în F1. “Nu, niciodată! Este nepotul meu și nu o să-l las să-l ajutaţi în drumul către moarte”, ţipa din gură de șarpe bunicul său, la aflarea veștii. Degeaba, nu i-au putut face nimic. Puștiul deja debutase în 1971 în Formula 1. Iar după doi ani era deja cooptat de unul dintre cei mai puternici constructori, Ferrari. După încă doi ani, excentricul pilot devenea campion mondial.

42 de zile, grefe și n operaţii

Reluăm filmul. În acel august, în care Nurburgringul ardea. Timp de 42 de zile, auzea numai un glas care-i punea în mișcare toate simţurile: “Și James Hunt mai câștigă o cursă, prin absenţa lui Niki Lauda”. Vocea comentatorului. Se auzea de pe un dulap în direcţia căruia nu putea să se uite. I-au făcut n operaţii complicate prin care i-au curăţat plămânii și i-au pus o jumătate din coapsa dreaptă pe faţă. Ce tristă e viaţa uneori: ieri erai campion și azi te zbaţi între viaţă și moarte. Dar toată voinţa Universului se adunase într-o singură parte a corpului. În cea a inimii. Unica rămasă nearsă.

A început recuperarea, le zicea medicilor să continue deși nu mai avea putere să zică un “au”. “Niciodată” avea să spună după 42 de zile petrecute pe tărâmul Iadului. Și-a tras casca peste faţa tumefiată și a fugit din spital. Medicii nu l-au lasat. Dar iar a făcut ce a vrut. “Never, never, never give up” își spunea și a plecat.

Marele Premiu al Italiei, septembrie 1976. Șoc și groază: lumea amuţise. Pe pistă își făcuse apariţia Lauda. Acel tip care acum 42 de zile murise practic pe circuitul Marelui Premiu al Germaniei. Niki terminase pe locul al 4-lea, iar Hunt suferise un abandon. Delir, “the champion is back”. Clasament general, cu o etapă înainte de final. Locul 1 Niki Lauda, cu 68 de puncte, locul 2 James Hunt, cu 65 de puncte.

Același scenariu, alt deznodământ

Marele Premiu al Japoniei, ultima cursă a sezonului. James trebuia să-l bată pe Niki pentru a deveni campion mondial. Ploaie din belșug, vânt puternic, ceaţă. Imaginea îi era cunoscută lui Niki Lauda și întregii lumi din Formula 1. Cursă anulată? “Nu, drepturile TV au fost vândute”, decideau organizatorii. Lauda hotăra, totuși, să înceapă cursa. Ce nebunie! După primul tur James Hunt conducea, iar în spate era chiar Niki, care se ţinea scai. Vizibilitatea începea să devină tot mai mică, anvelopele să cedeze și… dintr-o dată… șoc. Lauda intra la boxe și decidea să abandoneze cursa, iar James Hunt câștiga astfel titlul mondial.

După competiţie avea să recunoască că decizia o luase pentru soţia sa, care nu-și dorea să mai sfideze încă o dată moartea. "Aș face același lucru, dacă aș fi în acea poziţie. Ar fi fost cel mai stupid lucru să intru pe acel circuit".

Dar povestea încă nu s-a încheiat aici. Următorul sezon l-a prins tot pe circuit, unde a reușit să câștige titlul mondial, din nou, după cel reușit în1975.

După doi ani, spunea că e cam gata. E timpul să se lase. Cucerise tot ce se putea, avea faimă, avea bani, iar riscurile nu-l mai atrăgeau. Cu toate acestea, n-a putut sta departe de pistă și în 1984 s-a întors, cucerind și cel de-al treilea titlu mondial, de această dată cu un monopost McLaren.

La 66 de ani, Niki Lauda continuă însă să fie o sursă de inspiraţie pentru milioanele de oameni care încearcă să revină mai puternici.

"Când ceva merge greșit, uită-te la tine, vezi unde ai greșit. Asta am făcut și eu după accident. Eu văd viaţa doar în alb și negru, pentru mine nu există gri. Analizez fiecare situaţie și iau decizia, indiferent că e bună sau rea. Este mai bine așa decât să nu iei deloc o decizie, pentru că dacă nu iei o decizie, nu vei realiza niciodată ce poţi să faci de fapt".

Info: telegraph.co.uk și “The rush”

 

 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).