In Memoriam Laci Hunyadi, pianistul de la Atrium

Laci Hunyadi a plecat astăzi dintre noi. Un suflet bun și minunat, un om care a reușit să ne unească pe toți. O să rămâi în sufletele noastre mereu, ai fost și vei rămâne un mare exemplu pentru mulți dintre noi.

Dumnezeu să te odihnească în pace și liniște!

Acesta era mesajul trist din seara de 10 mai publicat de administratorul de la Atrium Cafe, cafeneaua-restaurant de lângă Podul Mincinoșilor. Cine din Sibiu nu l-a cunoscut pe nea Laci? Cine nu l-a ascultat măcar o dată într-o seară în restaurant sau nu s-a oprit vara pe pod pentru a-i auzi piesele la pian?

Pentru miile de turiști români și străini, podul Mincinoșilor este un obiectiv obligatoriu, iar la 2 pași de pod se află Atrium Cafe. Acolo de ani buni, zi de zi, seară de seară, vară și iarnă, până la ultimul client din noapte se auzea sunetul lin al unui pian vechi. Nea Laci era un personaj pitoresc, un personaj devenit emblematic pentru Sibiul ultimilor 13-15 ani, un simbol, de fapt un brand, astfel încât Atrium însemna Pian, iar oricând prietenii din afara Sibiului sau cei care vizitau orașul de mai multe ori își aminteau de el și se opreau cu drag la restaurant. Pianul era și recomandarea noastră pentru cetățenii străini iubitori de muzică live. De fiecare dată străinii aveau curajul să se ridice și să danseze sau să îl aplaude la final pe bătrânul pianist. Când toate mesele erau ocupate, insistai pentru locurile de la bar doar ca să îl asculți. Alteori tinerii se mulțumeau și cu un loc pe scări.

Îl cunoșteam încă din vremea studenției. Și pentru că locuiam pe strada General Magheru îl zăream ziua plimbându-se încet în Piața Mare sau mergând spre locuința sa din strada Avram Iancu, uneori având impresia că vorbește singur. Dar de fapt comunica cu propriul cățel, (aflat întotdeauna cu câțiva pași înainte), pe care îl supraveghea în drumul spre casă. În ultimii ani purta baston și era mereu nemulțumit. Dar avea un suflet bun, așa cum cei din echipa restaurantului au mărturisit.

Pentru mulți tineri îndrăgostiți era pretextul și locul ideal de cucerit o inimă sau de schimbat impresii cu prietenii la o bere. Deseori mă apropiam de el și lăsând o bancnotă simplă în bolul de pe pian îmi cânta orice-i solicitam, un vals, un blues american, (Strangers in the Night era favorita mea) sau orice pofteam din folclorul românesc. Ce-i drept românii, comparativ cu străinii, nu se lăsă impresionați, nu au educația de a aprecia muzica pianului, dar în ultimii ani pot spune că nea Laci a avut și acest rol și dar de a educa publicul, de a le oferi și altceva decât muzică obișnuită populară. Cântând în fiecare seară cu măiestrie poate unii copii fermecați de stilul său și-ar fi dorit să devină pianiști. Și cum spuneam reprezenta o atracție pentru străinii care priveau de pe geam, auzeau muzică live și doreau să se așeze.

Avea un stil unic, inedit și extrem de creativ. Degetele se remarcau printr-o viteză și o perspicacitate remarcabilă. Nici nu observai cum schimba ritmul melodiilor și când credeai că a încheiat, iar începea o altă melodie. Cel mai mult m-a impresionat apropierea domnișoarelor, din personalul localului și prietenia sau chiar dragostea cu care îl îmbrățișau. Făcea parte din echipă.

În studenție, când mi s-a propus să scriu cronici la un ziar local, editorul mi-a impus o condiție: să scriu 3 articole cu 3 subiecte (personaje sau locuri din Sibiu) ca să-mi evalueze scrisul. Așa am ales să realizez 3 interviuri. Primul era cu o femeie nevăzătoare care cerșea politicos în fața catedralei mitropolitane. Am găsit-o în câteva zile și ne-am plimbat prin Piața Mică. M-a întrebat repetat dacă nu sunt de la Poliție și după ce a prins încredere, i-am aflat întreaga poveste tristă. Al doilea interviu era cu nea Harry (Emilian Novac), care vindea flori prin Piața Mică, cerșea cu vocea răgușită o țigaretă și adormea pe holurile localurilor.  Îmi amintesc că într-o dimineață, înaintea ultimului zbor Sibiu-București, m-a salvat cu un trandafir pe care îl promisesem unei bucureștence. Unde să găsești o florărie deschisă la 5 dimineața? Am plecat cu gândul că sigur îl voi găsi undeva în Piața Mică. Și așa a fost. L-am aflat dormind pe jos având alături găleata obișnuită cu doi trandafiri. Tot de Atrium s-a legat și ultimii ani de viață, până în 2013 când a murit, iar mai târziu cred am văzut în meniu o băutură care îi purta numele. Al treilea interviu era cu nea Laci. A început să-mi povestească viața sa într-o după amiază când eram doar noi doi în restaurant.

Așa am aflat că iubea pianul de la 6 ani, că a avut perioade de glorie la Împăratul Romanilor și chiar în Germania. Mulți ani de atunci când mă vedea mă întreba dacă mai lucrez la ziar. Adevărul dezamăgitor este că niciodată nu am apucat să lucrez la acel ziar și că articolele scrise nu au fost niciodată publicate. Vă spun altădată pricina.

Fără el Sibiul este mai sărac, chiar dacă la acel pian va cânta alt pianist și chiar dacă, din păcate, nu a primit o stea pe Aleea Celebrităților din Parcul Cetății. Probabil în Cer va fi primit în Galeria Pianiștilor.  

Cred că fiecare persoană care a devenit mai melancolică pe muzica cântată de pianistul de la Atrium merită să înalțe un gând și o rugăciune. Zbor lin, maestre!

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

de Mihai Copăcean