O luăm razna

În urmă cu trei-patru ani, aproape nimeni nu-și permitea să înjure la o postare pe Facebook.  Avea fiecare o imagine de apărat. În plus, exista riscul de a fi observați și mai apoi admonestați de rude, prieteni, profesori, poate. De ceva vreme însă, oamenii nu mai au nicio limită. Înjurături grele, expresii de mahala, apostrofări, ba chiar amenințări, toate au intrat în cotidianul Facebook-ului. Dar s-a trecut deja la următorul nivel. Fotografii trucate, imagini explicite, toate zburdă pentru a sublinia mesajul, pentru că toți oamenii au înțeles că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Uitați-vă două minute pe pagina dumneavoastră și-mi veți da dreptate.

În trafic, la fel. Aproape orice drum prin oraș poate fi un început de încăierare. Cel puțin una verbală. Orice pieton întârziat, orice șofer care are demarajul lent la semafor e apostrofat prin claxoane sau strigăte prin geamul deschis. Că e vară. Se vântură pumni, se aud amenințări. De ce? Încercați într-o zi, două minute, să fiți atenți la ceilalți și îi veți auzi.

Suntem nervoși în magazine. De câte ori nu ați auzit invective atunci când nu erau suficiente casierii deschise în supermarket? De câte ori nu ați auzit cuvinte de dulce când fructele de pe raft păreau trecute? Sincer, mi-e milă de cei care trebuie să facă față zilnic hoardelor de români nemulțumiți. Pentru că oamenii ăia pe care îi vedeți în fața ochilor injectați de furie de cele mai multe ori nu au nicio vină. Doar că au acceptat un job de…

De mult timp, ziarul Turnul Sfatului e cunoscut și pentru comentariile extrem de acide, în cel mai bun caz, care apăreau în urma articolelor. Am considerat că nu trebuie alterată libertatea de exprimare, oricum ar fi ea, și le-am acceptat o lungă perioadă. Evident, cu consecințele de rigoare. Însă în timp s-a depășit mult prea mult limita bunului simț și de ceva vreme comentariile sunt toate moderate. În sensul în care fiecare comentariu apare pe site doar după ce e văzut de unul din administratorii site-ului. O perioadă, coemntariile injurioase s-au oprit. Fără a fi cenzurate. Observăm acum că încet, încet, cuvintele încep să devină tot mai dure. Ce-i îndeamnă la atâta mânie?

Ura, am observat, se învață. O mică plimbare prin curtea unei școli vă va determina să-mi dați dreptate. Și nu trebuie să fiți neapărat la marginea orașului, ca să înțelegeți mesajul mai bine. E aproape șocant să auzi ce iese din gura unor îngerași. Sunt lucruri probabil auzite în familie. Sunt poate cuvinte împrumutate de la colegi și duse mai departe. Sunt poate expresii pe care le aud oriunde în oraș. Sau pe internet.

Nu e vorba aici doar de violența verbală, ci chiar de cea fizică. Nu e o distanță foarte mare între ele. Nu mai sunt implicați în altercații doar șoferii de autobuz. Ci și procurori, așa cum am mai văzut. Nu sunt doar muncitori necalificați, ci și doctori. Nu mai e vorba aici de educație. E vorba de cultura unui popor. Sunt oameni care consideră că e normal să aibă o bâtă de baseball sub scaunul de la mașină. Pentru ce? În 2018?

Cred că violența verbală pornește din toate frustrările noastre. Țâșnește ca o arteziană pe orice subiect, indiferent că există sau nu un argument. Țâșnește pe toate canalele de la televizor, o auzim de la stand-up, până în discursurile politicienilor. Și nu mai e vorba aia naturală, populară, e vorba strict de violență, de incitare, de agresivitate. E ură. Ură crâncenă, care nu are întoarcere.

Am uitat să ignorăm, să trecem mai departe. Suntem cu toții implicați într-o luptă continuă. Cu cine? Împotriva cui? De ce?

Cu toate acestea, cu toții suntem invidioși pe starea de beatitudine pe care o regăsim atunci când mergem ceva mai la vest. Bicicliștii implicați eleganți în trafic, viteza drămuită, vorba calmă, relaxată din orice magazin, zâmbetul considerat de noi tâmp, de pe fețele oamenilor de la soare-apune ne șochează. Vorbim de experiența vestului cu admirație. Am vrea și noi să fim la fel de relaxați. Dar ăștia nu ne lasă.

Dumnezeii…