Duminică,
09.05.2021
Cer Senin
Acum
7°C

Primul sibian care a chemat oamenii la Revoluție, amintiri de la Sărbătorile de Paște în comunism. „Mă băteau cu pumnii și cu sacul cu nisip”

Primul sibian care a chemat oamenii la Revoluție, amintiri de la Sărbătorile de Paște în comunism. „Mă băteau cu pumnii și cu sacul cu nisip”

„Am postat această rememorare tristă, cu ochii la nemernicii care au pus mână pe Țară”, spune graficianul Mircea Bozan, cel care, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, a lipit primele 300 de afișe prin oraș, pentru a chema sibienii la revoltă împotriva regimului ceaușist și la comemorarea victimelor din Timișoara. Este vorba despre o perioadă neagră din viața sa, cea pe care a petrecut-o din postura de deținut politic, mai ales despre cum i-au trecut atunci sărbătorile pascale, din anul 1973.

Sibianul Mircea Bozan descrie Sfintele Paști din 1973 ca fiind încununate de lovituri dure, foamete și izolare. Dar aceleași clipe i-au adus și lumina unui suflet cald care i-a purtat de grijă, unul din paznicii de la camera de izolare, care de sărbătorile de Paști i-a dus sibianului ouă roșii, l-a ajutat cu pături care să-i țină de cald în zilele petrecute singur, gol și înfrigurat.

Redăm mai jos întreaga relatare, postată de Mircea Bozan AICI

„Sfintele Paște trăit în negura anului 1973.

Am fost adus în transfer de la Aiud la sfârșitul de iarnă a anului 1970. La Aiud eram în greva foamei de 10 zile și eram hrănit cu forța cu un furtun mizerabil. Pentru barbaria anchetei, am hotărât să termin cu viață. În timpul anchetei, în timp ce mă băteau cu pumnii și sacul cu nisip, inconștient, am pierdut starea de luciditate și am făcut nevoile pe mine, am primit 10 zile de izolare severă.

Încă era zăpadă afară și anchetatorii militari, colonelul Szilceak Otto și maiorul Dogaru de la securitatea din Sibiu au hotărât să fiu transferat la Gherla pentru confruntări cu un grup aflat în anchetă, dar de care habar nu aveam. Nu cunoșteam nici un nume din cele care mi-au fost enumerate și despre care trebuia să „recunosc că le cunosc“: să le spun „totul“...

După ce am fost transferați din celula vagonului CFR în dubă, am fost dus la Gherla. Aflasem deja de bestialitatea închisorii, de faptul că o parte dintre foștii deținuți care au fost la Pitești și au avut într-o măsură mai mică sau mai mare de-a face cu reeducarea au fost condamnați din nou și transferați la Gherla, unde teroarea ofițerilor comandantul Trocaru (cred), adjunctul său, locotenentul major Constantin Istrate, maior Aurel Mihalcea și maiorul Petre Tudoran, locotenentul de contrainformații Domocos, împreună cu ajutoarele lor, vestiții caralii Pop, frații Somlea (plutonier major- cel tânăr- care bătea cu bastonul de fag, și Plutonierul Adj. care lovea cu palmă "de dobora taurul”, cum se lăuda el), medicul MAI Sin (poreclit „Asasin”) și felcerul Bob (de pe celular).

Am ajuns pe la 4 seara și se lăsase întunericul. Am fost băgat într-o curte de plimbare iar lanțurile de la picioare mă săgetau prin pielea de pe oase prin răceala lor. Am așteptat aproape trei ore, când plutonierul Popa Salcia, celebru pe celular pentru stilul în care te bătea, m-a dus cca 100 m la Zarca Veche. „Vezi cum te porți”, îmi spune el. „Mergi pe Zarca, poate și la interogator.” M-am scuturat la auzul vorbelor: trecusem prin multe interogatorii, știam toată grozăvia lor. „Hai, mergem la parter”, zise Popa Salcia și mă trase după el. Lanțul nu-mi dădea voie să fac pași mari; trebuia să fac pași mici și iuți, oricum imposibil să mă țin după el. Știa bestia ce făcea; când am ajuns la parter, deținuții care făceau curat pe holul lung îmi aruncau priviri curioase. Picioarele îmi sângerau abundent. Verigile de oțel rupseseră adânc pielea, călcate de două sau trei ori de Popa. Plutonierul Tarcea m-a luat și m-a dus la celula 9. Era ultima celulă de pe coridorul parterului din sala înalta a Zarcii... După ce am primit un castron de arpacaș și un cub de turtoi am fost îndemnat să mănânc. I-am spus respectos că sunt în greva foamei și că nu mănânc. Intrat în celulă de cca 3×3 m unde erau 6 paturi, am fost întâmpinat după închiderea ușii de către un deținut mai în vârstă care s-a oferit să-mi dea patul său aflat jos, în partea dreaptă, iar el și-a aruncat sus lucrurile… Am aflat mai târziu că era preot și că încercase să fugă din țară.

M-a sfătuit să fiu prudent.

Pe la ora 21, după stingere, a venit ofițerul de serviciu, cu plutonierul de pe Zarca și mi-a cerut să ies din celulă. Nu știam de ce, dar urma să aflu peste câteva minute… Urma să fiu dus în subsolul zarcii pentru a-mi executa cele 10 zile de izolator sever. La oarbă. Am coborât cu greu treptele înalte, mi s-a cerut să mă dezbrac. Operațiunea a durat destul de mult, pentru că eram extrem de sfârșit fizic, fapt care l-a nemulțumit pe locotenent, care mă lovea cu cizmele sale lustruite. Am fost împins într-o cameră fără lumină din care un miros greu m-a lovit că o mănușă de boxer... Am văzut în dreapta, la intrarea în „încăpere”, în partea îndepărtată o ridicătură în pardoseală. Ușa s-a închis cu zgomot și m-am trezit într-un întuneric deplin. Încet, încet, mi-am târât pașii acompaniat de zornăitul lanțului spre acel punct unde m-am chircit, copleșit de frig. Cimentul pardoselii băltea cu apă. Aveam senzația că îmi explodează capul, că mă frig lanțurile și țin minte ca acum, că am început să plâng. Încet, chircit cu capul între genunchi. La aproape o jumătate de oră, ușa izolatorului s-a deschis din nou și o voce cu accent ardelenesc îmi cere să ies pe coridor. Se făcea predarea-primirea serviciului și eu trebuia să fiu predat schimbului următor…

Plutonierul Vereș m-a măsurat atent, din cap până-n picioare. M-a împins domol înapoi și a închis ușa, apoi, zornăitul cheilor. Frigul mă pătrundea și eu aveam senzația unei oboseli nesfârșite. Tremuram din toate încheieturile. Apoi, după un timp care mi s-a părut nesfârșit, ușa celulei s-a deschis din nou. Eu stăteam chircit lângă ușa pe sub care un curent de aer mai cald decât aerul din celulă, mă făcea să sper că nu voi adormi pe jos, în apă băltită. Nu mai aveam puterea să mă ridic. Pl. Vereș, s-a uitat lung la mine și m-a întrebat pentru ce eram adus. Nu puteam să leg două silabe din spasmele tremuratului. M-a scos pe coridorul luminat orb de un bec și mi-a adus o pătură și o pereche de ghete. A început să-mi țină o lecție de morală pe care n-o înțelegem în acele momente și încerca să mă convingă să renunț la greva foamei. Eu eram în tocul ușii celulei ușor întredeschise, iar el a dispărut câteva minute. A revenit cu o cană aburindă. Eu am simțit în acele moment că-mi pierd controlul. Am sorbit conținutul cănii, un ceai foarte dulce cred. L-am băut lacom, cu înghițituri lungi. Nu mai simțeam fierbințeala lichidului decât după ce am băut tot conținutul cănii.

M-a întrebat dacă mai vreau una. Am încuviințat hipnotizat. A revenit cu altă cană, pe care am băut-o un pic mai degajat. Mi-a spus că ceea ce făcea era pentru că are milă și că este ortodox, fost greco-catolic (la fel cum eram și eu botezat) și că era Vinerea Mare. I-am mulțumit cu ochii înecați în lacrimi. Mi-a spus că nu ar trebui să mă lase în celulă încălțat și nici cu pătură pe mine întrucât eram pedepsit cu izolator sever. Am intrat din nou în celulă, în întunericul ca o smoală. Pe pereți se scurgea apă cu un zgomot care sună așa cum pocnește bulgărele de sare când îl picuri cu apă...Sinistru și tulburător sunet...

Cred că era miezul nopții, când ușa s-a deschis din nou, și mi-a adus încă o pătură, o zeghe și o pereche de pantaloni. I-am mulțumit cu ochii în lacrimi, pentru că pătura și ceaiul băut începea să-și piardă efectul… M-a ajutat să mă îmbrac, a lăsat ușa celulei larg deschisă aproape o jumătate de oră. Spre dimineață, a revenit, m-a dezbrăcat, mi-a luat păturile și am văzut în ochii lui o rugăminte să nu-l deconspir… Mi-a dat încă o cană de ceai atât de tare îndulcit, încât m-a cuprins o moleșeală aproape de starea de leșin…

Pe la ora 10 am fost dus la anchetă.

Szilceak și Dogaru mă așteptau în camera de interogatoriu unde soba de teracotă era încinsă. Știam că nu va decurge deloc cum trebuie. Maiorul Dogaru a ieșit afară din birou, nu înainte de a-i spune lui Szilceak, că dacă nu-mi bag mințile în cap și nu recunosc totul, atunci va reveni și mă va face el să vorbesc... Întrebările legate de identitate, condamnare și data când am fost adus, aveau ceva care prevesteau ceva rău. Mi-a împins în față, pe birou, singurul corp de mobilier din cameră, pe care stăteau decorativ o mașină de scris, o cană de apă cu două pahare și un telefon negru - o hârtie pe care era dactilografiată o listă care conținea numele și prenumele unor persoane.

În timpul acesta a intrat cineva în birou și i-a adus o cafea și chiflă cu salam și cașcaval pe farfurie. Avea o statură masivă și un tic prin care își tot aranja manșetele de la cămăși. Am citit în liniște, cu atenție, numele scrise. Nu cunoșteam pe nimeni. Nu auzisem niciodată acele nume... În timp ce-și sorbea cafeaua, i-am spus cu voce scăzută, că nu cunosc nici un nume, că nu știu cine sunt... Atunci a sărit că un arc de pe scaun și, în câteva secunde, și-a schimbat mimica feței, unde mustăcioara subțire tremura deasupra buzelor subțiri și îi dădea o față de frizer comunal.

Fără să-mi dau seama, am schițat un zâmbet. Acest lucru l-a enervat. A sărit pe mine lovindu-mă cu pumnii și picioarele în cap și abdomen. Bătea profesionist, eu mă chircisem pe dușumea și încasam loviturile...

Era cred mai târziu de amiază, când în birou a intrat Dogaru, îmbrăcat în uniformă și cu cizme, cu centură și diagonală. Eu stăteam în fund, rezemat de peretele de lângă sobă de teracotă, plin de sânge pe față. Dogaru m-a întrebat de ce stau jos pe podea când intră el. Cred că am îngânat ceva pe care nu l-a înțeles, întrucât, după ce m-a tras de jos să mă ridic, m-a lovit cu bombeul cizmei în stomac. Nu știu ce s-a mai întâmplat câteva minute, dar când m-am trezit, m-au întrebat cu „nevinovăția lor caracteristică: „ce s-a întâmplat cu tine măi banditule, de arăți așa? Vrei să fugi? Nu ai unde...”

M-au târât pe scaun în fața biroului și mi-au arătat lista încă odată, apoi Dogaru, tacticos, a citit numele silabisit cu pauze lungi între litere, repetând analfabet silabele.

Afară trăgeau clopotele la Biserica Armenească de lângă închisoare pe le-am perceput ca pe un concert, ca pe o muzică divină în starea în care mă aflam. Instinctiv, mi-am făcut semnul crucii...

Mi-au întins patru pagini pe care era dactilografiat un text și mi-au spus să semnez, urmând ca după aceea să fiu dus în celulă. Am refuzat să fac acest lucru, atunci Dogaru, roșu la față, a luat receptorul telefonului în mână și a cerut un ciocan și cuie... După câteva minute, un deținut de la Fabrica de Mobilă bătea la ușă cu cele cerute. Szilcceak mi-a luat mâna dreaptă și m-a întrebat sarcastic, dacă cu mâna aceea mi-am făcut cruce. La încuviințarea mea, Dogaru mi-a pus cuiul în podul palmei și dintr-o lovitură, mi-a bătut cuiul în palmă... Să vedem dacă o să mai ai cu ce-ți face cruce, banditule... Să văd cine te salvează, banditule... Anafura mamii tale...

Am fost dus în celulă după ora 16.

Trebuie să recunosc că frigul de afară, bătaia și durerile erau estompate de căldură din camera anchetei din birourile lui Domocos. Sângeram abundent, iar pe drumul dintre Clădirea unde a avut loc ancheta și Zarca Veche, am lăsat o urmă cu sângele care îmi curgea din palmă.

Seara de Sâmbăta Mare, o zi după anchetă m-a prins într-o stare de amorțire și de sfârșeală. Durerile ascuțite și senzația că pluteam, mă îndemnau să adorm. Îmi doream să se termine cât mai repede totul. Să mor. Să scap de dureri, de frig.

Era ora 21 când ușa celulei s-a deschis și plutonierul Vereș a intrat în celulă și m-a întrebat numai dacă am dureri. M-a scos afară pe coridor, sprijinindu-mă. Jos erau zeghea, pantalonii, ghete și trei pături. Mi-a dat două tablete și o cană de tablă cu ceai fierbinte. Apoi, un alt deținut de la dispensar, mi-a făcut o injecție cu antibiotic în picior. Mi-a curățat rana din palmă și mi-a cusut gaura care mă durea îngrozitor. M-a ajutat să mă îmbrac și a plecat lăsându-mă cu ușa celulei deschisă dar a încuiat ușa spre treptele care coborau către izolator…

A revenit pe la miezul nopții cu câțiva dumicați de pâine pe care mi-a spus cu glas răstit să-i mănânc. Întreaga noapte am avut convulsii și o stare de delir. Cred că aveam 40°.

Eram plin de sânge pe faţă, urme de lovituri pe tot corpul. Pe fața lui se vedea milă și neputință. Dimineață s-a repetat scenariul dezbrăcării și mi-a promis că mă va duce la dispensarul care se află la parter, pe celular, pentru a primi oficial ajutor medical.

Dar nu am fost dus.

Cred că era trecut de prânz, când ușa s-a deschis din nou și, în ușă, un ofițer mi-a ordonat să ies pe coridor. Nu-l cunoșteam și aveam să aflu curând că era temutul maior Tudoran. M-a întrebat ce doresc să raportez și de ce refuz hrana… Cu greu, am îngăimat câteva vorbe, cuprins în continuare cu faze convulsive de tremurat, în pielea goală... Mi-a spus râzând că el ar putea să mă ajute, dar dacă nu-i spun ce vreau, el nu are timp să piardă cu mine… Lângă el era și plutonierul Vereș, de care eram surprins să-l văd la acea oră.

După plecarea lui Tudoran, la un sfert de oră, a revenit, m-a scos din celula izolatorului, mi-a dat o cană de ceai, a deschis un prosop în care era un ou fiert curățat și două felii de cozonac cu nucă. Le-am înfulecat sub privirile încordate ale lui Vereș. I-am spus „Hristos a Înviat”. Nu mi-a răspuns și m-a întrebat de unde sunt. I-am spus și m-a întrebat dacă părinții mei știu unde eram. I-am spus că nu. A revenit cu câteva bucăți de slănină tăiată mărunt și câteva bucăți de pâine și un nou ceai. Am mâncat slănină și băut ceaiul. Mi-a spus că trebuie să plece, că a ținut locul plutonierului Tarcea de pe Zarcă pentru câteva ore, el urmând să vină seara. Am intrat din nou în celula înghețată. Temperatura și frigul umed, pătrunzător m-a făcut, căzut pe ciment, să-mi pierd conștiința. M-am trezit pe coridor, întins pe o pătură, cu doctorul deasupra mea și alt deținut care meșterea la picioare ceva. Îmi scoteau lanțurile....

Revenit în țară, la 24 decembrie 2001, l-am căutat pe plutonierul Vereș, la Gherla, care era pe atunci pensionar. Am descoperit cu destulă greutate, printr-un preot din Gherla, unde locuiește... și m-am grăbit să ajung, cu soția mea să-l văd și să-i mulțumesc. Era 26 decembrie, afară era o zi cu un soare vesel, cu un decor de iarnă superb. Am sunat la ușa apartamentului cu un buchet de flori pentru soție și o sticlă de vin pentru el. Mi-a deschis un chip tânăr de față, care ascultând ce vreau, mi-a spus că bunicul ei este la spital. Am mers la spital și l-am vizitat. Eu, fostul deținut, acolo un nimeni și el, paznicul teroarei comuniste, reprezentantul puterii comuniste, un om bătrân și chinuit de boală.

Stătea într-un salon cu 10 paturi, iar soția lui stătea tăcută alături, pe marginea patului. M-am îndreptat tăcut cu soția către ei. I-am spus cine sunt. Nu-și mai amintea, dar când i-am spus, cu voce joasă, Hristos a Înviat, a tresărit, și a început să plângă cu sughițuri. Nevasta lui, femeie simplă, și-a pus mâna la gură și mă privea cu o privire care trecea parcă prin mine. I-am mulțumit pentru ajutorul din acele clipe dramatice ale vieții mele și eu, la rândul meu, cu lacrimi în ochi.

Era bolnav de o boală necruțătoare pentru care trăgea de multă vreme. L-am ajutat și eu din toată inima, așa cum m-a ajutat și el pe mine, așa cum fac creștinii...

În următorul an, l-a luat Bunul la El, având ca pașaport rugămintea mea de a fi iertate păcatele perioadei întunecate de la Închisoarea Gherla...”

 

Vizualizari: 4448

Cristina Bălău

de Cristina Bălău

Eveniment, Cultură 
Telefon:
0770 962 946
E-mail: cristina[at]turnulsfatului.ro

Comentarii

2 comentarii

Kokos

Acum 5 zile

Si cand te gandesti ca toti criminalii aia care mai traiesc au acum pensii speciale de mii si zeci de mii de lei...
Raspunde

Che

Acum 4 zile

Ce OAMENI , ce caractere !! In zadar s-au zbătut și jertfit pentru noi acești eroi , pentru ca in acest moment suntem in genunchi cerșind Europei diverse rahaturi... Nu mai avem eroi ..suntem cu genunchiul pe grumaz ,respiram din ce in ce mai greoi ...! Păcat .. mare păcat
Raspunde
Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus