Grigore Ionescu – arhitect teoretician și practician apreciat, profesor emerit, membru al Academiei Române

“Înzestrării artistice i-au corespuns modestia şi cinstea care formau originalitatea acestui caracter. Cea mai bună parte a generaţiei sale se cuvine să fie reprezentată prin amintirea sa.” – Andrei Pippidi, Dilema veche nr. 397

Tatăl său era șef de gară. Tânărul Grigore s-a născut în 1904 în localitatea Florești, din județul Prahova. A urmat cursurile Facultății de Arhitectură de la București, apoi ca bursier pe cele ale Școlii Române de la Roma în perioada 1931-1933. Tot de atunci sunt lucrarea despre bisericile din Ravenna și prieteniile sale de-o viață cu D.M. Pippidi, M. Berza, Richard Bordenache, N. Cucu și Șefan Balș. 

Activitatea sa de arhitect proiectant se concentrează în perioada 1935-1950, când a lucrat la mai multe dotări publice în principal în domeniul medical, printre care sanatorii la Bârnova și Toria, spitalul de pediatrie Emilia Irza (eroină a clasei muncitoare, decedată în 1945 după o manifestație comunistă) – acum Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu“, o școala de infirmerie la București, centre sanitare și băi la Vaslui și Sighetul Marmației.

În cadrul Facultății de Arhitectură, a fost profesor și a înființat în 1951 catedra de Istoria Arhitecturii, care în 1970 a fuzionat cu catedra de Teoria Arhitecturii. Din 1998 catedra acordă Premiul Grigore Ionescu celui mai bun proiect de restaurare. A fost decan în perioada 1944-1952.

Numele său este strâns legat de protejarea patrimoniului și studiul istoriei arhitecturii. A publicat prima lucrare amplă care tratează istoria arhitecturii pe întreg teritoriul României, “Istoria arhitecturii românești”, și numeroase studii tematice: “București – Ghid istoric și artistic”, “Curtea de Argeș, istoria orașului prin minunile lui”, “Byzance et l’architecture religeuse en Roumanie”, “Arhitectura populară românească” și altele.

A fost primul semnatar (din cinci) al Memoriului din decembrie 1984 care încerca să împiedice distrugerea Văcăreștilor. La reînființarea Comisiei Monumentelor Istorice în 1990 a fost invitat să o prezideze, în semn de recunoștință pentru activitatea lui în domeniul patrimoniului. A fost membru al Institutului Internațional al Castelelor.

Violonist fiind, în tinerețe a făcut critică muzicală sub pseudonimul Ivan Jaleș, iar în ultimii ani de viață a tradus poezie. A murit în 1992.

Mai multe informații despre Grigore Ionescu și despre proiectul cultural IDentitate: arhitecți pentru Cartierul Arhitecților găsiți pe www.identitate-archi.ro .

Text de arh.-urb. Maria Cristina Găvozdea

Surse biografice:

• Andrei Pippidi, Grigore Ionescu, strada și omul, revista Dilema Veche nr. 397, 22-28 septembrie 2011, https://dilemaveche.ro/
• Georgiana Ivan, Grigore Ionescu, Centrul Cultural Meta, http://www.metacult.ro/
• uauim.ro 
• Grigore Ionescu, Arhitectură și confort, manuscrisul emisiunii radio din 1936, https://arhitectura-1906.ro/

Pasaj inferior sub gara Ploiești – perspectiva, sursa metacult_ro

Sanatoriul „Toria al Crucii Roşii” (1935-1938), Ciuc, Covasna – perspectiva

Spitalul de copii Emilia Irza, acum Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu”