Duminică,
19.05.2024
Partial Noros
Acum
24°C

Cum se vede conflictul Rusia – Ucraina din Sibiu. ”Este o situație dificilă pentru Alianță, dar nu numai din cauza lui Putin, ci în foarte mare măsură datorită intereselor individuale ale unor state membre”

Cum se vede conflictul Rusia – Ucraina din Sibiu. ”Este o situație dificilă pentru Alianță, dar nu numai din cauza lui Putin, ci în foarte mare măsură datorită intereselor individuale ale unor state membre”

Sibienii Silviu Nate, director al Centrului de Studii Globale din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și Hari Bucur-Marcu, fost șef al Serviciului Strategii de Apărare, la Statul Major General, vorbesc despre conflictul dintre Rusia și Ucraina, opiniile lor inducând mai mult ideea că nu va fi și un conflict armat între cele două state.

Silviu Nate este director al Centrului de Studii Globale din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, iar din această calitate a gestionat mai multe granturi cu finanțare internațională. Este membru al Euro-Atlantic Council România și al Asociației Române de Relații Internaționale și Studii Europene (European Community Studies Association).

Hari Bucur-Marcu este ofițer de aviație, iar ultima funcție deținută ca ofițer activ a fost cea de șef al Serviciului Strategii de Apărare, la Statul Major General, J-5. În perioada 1990 - 2003 a fost responsabil de reforma Armatei României, cu deosebire în relația cu NATO și a lucrat în structurile Alianței ca șef de secție învățământ și instrucție. Este cavaler al Ordinului Național „Pentru merit”, în recunoașterea contribuției sale la integrarea României în NATO.

Silviu Nate: Rusia a testat în această perioadă coeziunea NATO și UE, analizând cu mare atenție verigile slabe și modul prin care poate exploata vulnerabilitățile transatlantice 

Profesorul sibian a fost solicitat de Turnul Sfatului să răspundă la câteva întrebări legate de conflictul dintre Rusia și România. El spune că e greu de prognozat acum dacă se va ajunge la un conflict armat, așa cum vehiculează presa occidentală, explicând că decizia finală ține de o singură persoană: Vladimir Putin.

„Trăim cele mai bune timpuri din istoria omenirii”. Este această afirmație pe cale să se schimbe, urmărind amenințările legate de un posibil război atomic lansate de președintele Putin?

M-aș întreba mai întâi dacă această afirmație a fost perfect valabilă înainte de momentul invocat de tine. Trebuie să admitem de la bun început că generalizarea în știință a reprezentat întotdeauna un clișeu. Ceea ce înseamnă pentru o persoană un „timp bun”, pentru o altă persoană s-ar putea să fie un „timp rău”. Acest paradox ne-a adus, ca în ciuda multitudinilor de opțiuni de care dispunem, să avem percepții extrem de diferite și divergențe cu privire la modul în care ar trebui să se dezvolte societatea noastră sau ar trebui gestionată pandemia spre exemplu.

Francis Fukuyama, în cartea sa Sfârșitul istoriei și ultimul om, pe la începutul anilor 90, susținea, oarecum corect, faptul că istoria va cunoaște un „sfârșit” datorită înțelegerii deficitare a științelor, tehnologiei și a conflictelor, dar tot istoria, cea care se scrie în această perioadă, îi contrazice fundamental cealaltă parte a tezei lui Fukuyama, potrivit căreia vom asista la dispariția războaielor, a statelor unitare, a conceptului de „naționalitate”.

Astăzi, parcă reînvie mai pregnant spiritul naționalist în sânul societăților democratice și accentuează clivaje care zdruncină încrederea în fundamentele democratice. Ne aflăm de multă vreme într-un război cognitiv unde mintea umană reprezintă câmpul de luptă. Anumiți analiști și teoreticieni consideră că ne aflăm deja în al Treilea Război Mondial, dar care se poartă în plan informațional, simbolic, valoric, ideatic. Problema cu acest nou ecosistem informațional în care funcționăm este că devine tot mai greu să distingem falsul de adevăr și alimentează în mod acut neîncrederea umană. La scară mai largă, neîncrederea a devenit o constantă care viciază comunicarea și relațiile între diferite state și entități. Știu că este neliniștitor ce spun, dar această incertitudine induce o stare de agitație și nervozitate socială globală care predispune la conflict. Este noua realitate pe care o experimentăm și Fukuyama nu a putut-o prezice.

Ca să răspund în cele din urmă la întrebare, cred că ipoteza „Trăim cele mai bune timpuri din istoria omenirii” are un caracter extrem de relativ și interpretarea aparține fiecărui observator individual prin raportare la un anumit element de referință.

Poziția lui Vladimir Putin a fost și cred că a rămas, cel puțin la nivel declarativ, pentru evitarea cu orice preț a unui război nuclear. Rusia a acționat, de regulă, extrem de precaut în raport cu competitorii săi și și-a calculat cu multă agilitate mizele geopolitice. Spre deosebire de alte regimuri mult mai problematice, precum Coreea de Nord sau Pakistan, Rusia deține o veche cultură strategică și există o conștiință asumată astăzi că un atac nuclear va presupune la rândul său o ripostă nucleară și dintr-o astfel de situație nu iese nimeni câștigător; vorbim practic de un joc de sumă zero, care va șterge în mod brutal din galaxie istoria omenirii. Puterea nucleară militară a fost mereu concepută ca o formă de intimidare de către statele care o dețin, cu scopul de a ține la distanță posibili agresori. În timpul Războiului Rece a luat naștere un concept numit doctrina descurajării nucleare, vreme în care comunicarea interstatală era mult mai deficitară și totuși au funcționat liniile directe între cancelarii pentru a evita un holocaust nuclear. Așadar, indiferent de ceea ce spune președintele Putin, orice afirmație privind o posibilă agresiune nucleară trebuie privită ca un factor de presiune psihologică pentru atingerea unor scopuri și mize regionale urmărite de el.

Este aceasta cea mai dificilă situație în care a fost pusă NATO de la înființarea sa?

Este, cu certitudine, o situație dificilă pentru Alianță, dar nu numai din cauza lui Putin, ci în foarte mare măsură datorită intereselor individuale ale unor state membre sau ale liderilor acestora, care au dezvoltat relații privilegiate cu Moscova. Rusia a testat în această perioadă coeziunea NATO și UE, analizând cu mare atenție verigile slabe și modul prin care poate exploata vulnerabilitățile transatlantice. Totuși, presiunea Moscovei a condus în cele din urmă la apropierea UE-NATO și la preocupări directe privind consolidarea capacității de apărare pe flancul estic al NATO.

Cred că după invazia Cehoslovaciei din 21 august 1968, deși nu vorbim despre un teritoriu NATO, aceasta este cea mai mare provocare venită dinspre est de la înființarea Alianței. Comasările fără precedent a forțelor militare rusești ne transpun într-o situație la care nu putem rămâne indiferenți.

Cum crezi că se va rezolva această situație politică?

Suntem obligați să pornim de la două ipoteze. În timp ce Vladimir Putin pune presiune pe Ucraina, el atrage atenția Occidentului și avansează mize de negociere, iar în această situație asistăm la o veritabilă operație psihologică. A doua ipoteză, pentru care Putin ne pregătește de aproximativ trei luni de zile, este legată de un posibil război în Ucraina.

În prima situație, SUA și aliații au prezentat o poziție fermă prin care resping orice compromis de ordin geopolitic și geostrategic în fața lui Putin, iar această realitate ne aduce tot mai aproape de un joc de sumă zero unde culoarul pentru negocieri se îngustează dramatic, dar în realitate nici nu se justificau astfel de negocieri. În a doua situație, vorbim de fapt despre continuarea unui război în Ucraina, pentru că el a început în 2014, însă dacă Moscova va decide o incursiune militară majoră în Ucraina, atunci agresiunea Rusiei va fi confirmată în ochii Occidentului și sancționată ca atare. Această strategie nu aduce beneficii lui Putin, pentru că un val de sancțiuni ar slăbi economia și așa destul de fragilă a Rusiei. Nu aș putea emite în acest moment o rezoluție despre cum se va rezolva această criză pentru că nu știm deocamdată care va fi următoarea mișcare a lui Putin.

Citește și: 

Poate fi vizat Sibiul de arme atomice într-un război Rusia - NATO? ”Cu cât este mai mare probabilitatea, (...) cu atât se vor lua măsuri mai credibile de contracarare”

Care sunt posibilitățile și care au cele mai mari șanse să se și înfăptuiască?

Aici avem un scenariu în care Putin se oprește temporar, dar continuă să țină sub presiune Europa sub pretextul unui război iminent. Un astfel de joc tactic ar avea rolul de tatona în continuare momente de oportunitate pentru posibile fragmentări și negocieri cu Vestul. Celălalt scenariu include un război atipic în Ucraina, combinat cu tactici hibride (atacuri cibernetice, grupuri proxi, susținerea separatiștilor, sabotaje, șantaj energetic) cu scopul de a slăbi încrederea populației în capacitatea președintelui Zelenski de a gestiona criza și de determina o schimbare de regim la Kiev. Acest tablou s-ar putea completa cu preluări teritoriale în estul Ucrainei de către așa-ziși separatiști, iar Moscova se va prevala de orice implicare directă evitând sancțiunile. O altă discuție constă în faptul dacă Putin nu vrea cumva ca privirile noastre să fie blocate pe Ucraina, în timp ce își consolidează prezența militară în Belarus și va recurge la o anexare soft a Belarusului pe un segment de timp ceva mai îndelungat. Cu certitudine, preocuparea principală a lui Putin constă în schimbarea regimurilor în statele non-NATO din această regiune și se va strădui să o facă într-un mod sau altul.

Cât de toxice sunt partidele naționaliste în această perioadă?

Partidele naționaliste s-au afirmat istoric pe fondul crizelor interne ale societăților, iar pandemia și efectele economice ale acesteia au oferit un pretext și o scenă pentru bufonerii. Combinarea mesajelor antisistem cu educația precară a unor categorii sociale oferă un mediu care acumulează toxine informaționale. Din nefericire, acest gaz toxic poluează scena politică cu scopuri meschine, deoarece, în realitate, aceste partide naționaliste nu sunt conduse de veritabile elite și nu au nici capacitatea de a prezenta programe sau alternative de guvernare sustenabile. Pe lângă faptul că multe dintre aceste partide naționaliste și de extremă dreaptă din Europa sunt finanțate de Moscova, ele ajung în cele din urmă să înece perspectivele naționale. Înfățișați ca propovăduitori ai împlinirii neamului, liderii naționaliști induc un miraj justițiar, explicându-ne faptul că nu avem nevoie de UE și NATO. Mai nou, pentru „naționaliștii” români, reîntoarcerea la economia centralizată, echivalentă cu „orânduirea” comunistă, reprezintă o cale acceptabilă.

Cum vezi declarația recentă a unui lider AUR, care spune că flancul de NE al NATO este mult mai apărat decât cel de SE, din care facem parte și noi?

Nu știu dacă asocierea acestei afirmații cu liderii AUR este una fericită, pentru că acest subiect a mai fost analizat și expus cu mult timp în urmă în numeroase medii. În realitate, până în 2014, Marea Neagră a reprezentat un subiect periferic în analizele și preocupările Vestului, însă după anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia, regiunea noastră a căpătat o preocupare nouă pentru Occident. În spațiul baltic, Germania a avut un interes geografic direct pentru a direcționa agenda europeană și transatlantică, iar o mare parte dintre eforturile și resursele Alianței s-au dus acolo. S-a considerat prioritar ca după aderarea statelor baltice la NATO să fie crescută relevanța strategică a acelei regiuni. Cu toate acestea, România este partener strategic al SUA și profilul său a crescut considerabil în cadrul Alianței. Toate mesajele oficiale și acțiunile de susținere concretă din ultimele zile ne confirmă faptul că alianța funcționează și există o preocupare reală pe a întări flancul de Sud-Est al NATO. Așadar, putem beneficia de o fereastră de oportunitate pentru a ne spori capabilitățile, a pivota agenda NATO și Busola Strategică a UE către regiunea Mării Negre.

O altă declarație se referă la faptul că prezența militară americană din România ar trebui să fie dublată de investiții economice. Cum comentezi?

Nu știu cine a făcut această declarație, dar eu am scris încă de anul trecut, alături de James Carafano – vicepreședintele Fundației Heritage și Antonia Colibășanu – Senior Analyst la Geopolitical Futures, analize prin care arătăm că Parteneriatul Strategic SUA-România a ajuns la un stadiu de maturitate pe linia militară și trebuie să integreze o nouă etapă, unde vectorul economic american să fie mai prezent. Astfel, sub umbrela Inițiativei celor Trei Mări și a Parteneriatului Strategic, considerăm că România trebuie să beneficieze de investițiile SUA în infrastructură rutieră și feroviară, energie, telecomunicații și digitalizare, cooperare tehnologică, educație și conectare people-to-people. Aceste recomandări pe care noi le facem ajung adesea către staff-eri și congresmeni care diseminează și pun în discuție oportunitatea unor proiecte. Realitatea este că promisiunea președintelui Trump de a investi în Inițiativa celor Trei Mări s-a lăsat așteptată, dar sperăm că Administrația Biden se va mișca cu mai mult angajament pentru materializarea acestor proiecte. Este important să menționăm că SUA investesc deja 8 miliarde de dolari pentru a crește capacitatea reactoarelor de la Cernavodă și ne-au inclus ca primi beneficiari pentru construcția reactoarelor nucleare modulare mici, iar în următorii ani vom dobândi independența energetică electrică națională, estimându-se că vom deveni și exportatori regionali.

Sibiul are sediul Comandamentului Corpului Multinaţional Sud-Est (HQ MNC-SE) al NATO. Ar trebui să ne bucure asta sau să ne sperie, în acest context politic?

Nu vreau să fiu malițios, dar partea cu speriatul nu o înțeleg. România este membră NATO, beneficiază de garanții de securitate, dar totodată și-a asumat și angajamente – așa funcționează alianțele. Vorbim despre un comandament militar internațional, determinant pentru regiunea de Sud-Est a NATO. Corpul Multinaţional Sud-Est crește profilul Sibiului în spațiul transatlantic și a fost ingenios amplasat aici, unde avem o școală cu tradiție militară națională la Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, dar și un program de studii de securitate la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu – pe care îl coordonez alături de colegii mei. Comandamentul este un mare câștig pentru comunitatea sibiană și ar trebui, evident, să ne bucure pentru că am fost investiți cu o garanție de apărare a culoarului Sud-Estic al Alianței, iar acest lucru spune multe despre capacitatea României de a fi un pilon de bază în cadrul NATO. În contextul crizei generate de Rusia vedem și înțelegem pe deplin utilitatea unei structuri de acest gen.

Hari-Bucur Marcu: ”Federația Rusă nu are niciun motiv (nici real și nici fabricat) și niciun obiectiv strategic pentru invadarea Ucrainei”

Fostul șef de secție învățământ și instrucție din cadrul NATO, sibianul Hari-Bucur Marcu este mai categoric și susține că nu există niciun indiciu în acest moment care să facă probabil un viitor conflict armat între Rusia și Ucraina. El spune asta, mizându-se pe faptul că Rusia nu ar avea decât de pierdut de pe urma unei astfel de acțiuni.

Există însă totuși o singură posibilitate, în opinia lui: ”deși nu există nicio rațiune a unei eventuale invazii rusești în Ucraina, o asemenea întâmplare nu poate fi exclusă, având în vedere că președintele rus ar putea lua oricând decizii iraționale”.

Mesajul integral al fostului cadru militar, așa cum a fost postat pe pagina sa de Facebook.

Federația Rusă nu are niciun motiv (nici real și nici fabricat) și niciun obiectiv strategic pentru invadarea Ucrainei. Ba, mai mult, Moscova zice răspicat că nu are nicio intenție să atace Ucraina. În asemenea condiții, tot ce le rămâne comentatorilor de politică externă și de securitate din România este să discute starea mintală a președintelui rus Vladimir V. Putin.

În sensul că, da, nu o avea Rusia niciun motiv real ori fabricat, așa cum nu o avea niciun obiectiv strategic de atins (altul decât invadarea Ucrainei, care pentru unii dintre acești comentatori ar fi obiectiv politic!), dar dacă „i se pune pata” lui Putin, atunci să te ții război, în toată regula! Sau, într-un limbaj mai academic, deși nu există nicio rațiune a unei eventuale invazii rusești în Ucraina, o asemenea întâmplare nu poate fi exclusă, având în vedere că președintele rus ar putea lua oricând decizii iraționale.

Realitatea este mult mai simplă și mai clară, pentru orice alfabetizat mediu în materia relațiilor internaționale de putere.

  1. În ultimele două luni, Federația Rusă a făcut o demonstrație de forță, de valoarea unei armate convenționale (100.000 militari), pe teritoriul propriu, la granița cu Ucraina, precum și de valoarea a 3 divizii convenționale (30.000), în Belarus. Plus aducerea unei grupări de nave de luptă și de transport desant maritim în Marea Neagră. Adică, Rusia a demonstrat lumii că este capabilă ca, în interval de câteva zile, să disloce asemenea forțe de pe unde erau ele cartiruite (inclusiv de la mare distanță) și să le poziționeze astfel încât să poată oricând declanșa o operație militară ofensivă, de valoarea acelor forte.

Justificarea declarată și reală pentru această demonstrație de forță este că Moscova se simte amenințată de europenii occidentali, care ar vrea să ocupe Ucraina, prin integrarea ei în NATO și apoi în Uniunea Europeană. Astfel încât, dacă sunt lăsați în pace, europenii occidentali ar urma să aibă frontieră de stat comună cu Federația Rusă, ceea ce, din punctul de vedere moscovit este o amenințare inacceptabilă.

De unde și demonstrația de forță, prin care Moscova arată că are capacitatea militară de a preveni orice schimbare de statut al Ucrainei independente și suverane, de alianță și de unire cu Occidentul.

Pentru descaladarea tensiunii create prin demonstrația de forță, încă prezentă, Kremlinul cere occidentalilor asigurări că nu vor primi niciodată Ucraina nici în NATO și nici în Uniunea Europeană, pentru a menaja sensibilitățile rusești, legate de proximitatea sa geografică cu democrația de tip occidental.

  1. Deoarece Occidentul nu a dat curs unei asemenea cereri (care ignoră statutul de stat independent și suveran al Ucrainei, precum și dreptul ei de a adera la ce alianță militară și la ce uniune politică și economică vrea ea), Federația Rusă a trecut de la demonstrația de forță la amenințarea cu forța armată.

Astfel, a declanșat o serie de exerciții militare cu trupele existente la granițele cu Ucraina, prin care forțele participante la demonstrația de forță să își ridice capacitatea de luptă și să devină gata de primirea unei misiuni de participare la o operație militară rusească ofensivă, pe teritoriul Ucrainei.

Justificarea declarată și reală a acestei amenințări cu forța este aceeași ca și în cazul demonstrației de forță, anterioare.

Ceea ce înseamnă că Federația Rusă se va opri din amenințarea cu forța a păcii în Europa doar dacă ceilalți europeni cedează și ignoră independența și suveranitatea Ucrainei, și hotărăsc ei că Rusia are dreptul de veto în materie de lărgire NATO și UE, după cheful ei.

  1. Asta nu înseamnă că Rusia va declanșa vreo operație militară pe teritoriul Ucrainei, după ce forțele sale amenințătoare își vor dobândi capacitatea deplină de luptă ofensivă.

Dintr-o rațiune foarte clară: dacă pentru demonstrația de forță și pentru amenințarea cu forța Moscova a putut proclama o justificare, chiar dacă în afara dreptului internațional și al aranjamentelor europene de securitate, pentru cea mai simplă operație militară împotriva Ucrainei independente și suverane nu mai are niciun motiv să o facă și niciun obiectiv strategic de atins. Și puteți să le spuneți comentatorilor români că războiul ca atare nu este obiectiv strategic sau de orice fel.

  1. Cât despre ipoteza că cei vreo 25 de generali care comandă trupele aflate în plină amenințare cu forța, la granițele Ucrainei, vor accepta o misiune ofensivă împotriva Ucrainei, iar cei vreo 130.000 de militari vor îndeplini o asemenea misiune doar pentru că așa are chef să ordone de la Kremlin președintele rus Putin, aceasta este o ipoteză falsă.

Asta nu doar pentru că niciun general și niciun soldat nu execută un ordin, d-apoi o misiune, care nu îi este explicată rațional, ci mai ales pentru că niciun general nu declanșază un război, nici măcar unul limitat, dacă nu are măcar convingerea intimă că l-ar putea câștiga.

Ori, pentru a evalua șansele de a câștiga un război, este nevoie ca generalului să i se indice un obiectiv politic explicit și real, deoarece atingerea acelui obiectiv înseamnă victoria în război și nu învingerea inamicului într-o bătălie sau două.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că orice operație militară ofensivă a rușilor în Ucraina este privată de unul dintre cele mai solide argumente de augumentare a puterii militare: surpriza.

  1. Și atunci de unde insistența americanilor, la cel mai înalt nivel posibil, de a anunța o invazie iminentă a Rusiei în Ucraina, condimentată cu averizarea adresată propriilor lor cetățeni de a părăsi cât mai repede (24 - 48 ore) teritoriul ucrainean?

Această insistență, făcută publică, atinge două scopuri:

5.1. Exprimă extrem de clar, pentru cetățenii americani dar și pentru îngreaga omenire, decizia Administrației Biden de a nu angaja forțe armate americane, pe teritoriul Ucrainei, în caz de agresiune rusească, nici măcar pentru extragerea priopriilor săi cetățeni. Astfel încât rușii să nu aibă niciun motiv de a escalada agresiunea de la folosirea armamentului convențional la armamentul nuclear tactic.

5.2. Exprimă la fel de clar un mesaj către Moscova, cum că amenințarea cu forța, făcută prin declanșarea exercițiilor din Belarus și din Rusia (inclusiv cele din Marea Neagră), de creștere a capacității ofensive a trupelor dislocate la granița cu Ucraina este luată foarte în serios, atât în America, cât și în Europa Occidentală. Și, în consecință, Occidentul este pregătit să facă față materializării acestei amenințări, sub toate formele și cu toată vigoarea, în deplină unitate occidentală de voință și acțiune.

De unde rezultă că singura continuare posibilă a situației, oricât de tensionată militar ar fi ea, este doar începerea demersurilor diplomatice pentru găsirea de soluții care să fie satisfăcătoare pentru toate părțile și care să fie în interiorul dreptului internațional, cel care guvernează relațiile între națiunile independente și suverane din Europa și din Lume”.

Ucraina – Rusia. Istoria unui conflict

Cu rădăcini comune, rușii și ucrainienii și-au împletit destinul aproape permanent de-a lungul istoriei lor.

Anul 880

Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici dominat de orașul Kiev, aproximativ din anul 880 până la mijlocul secolului al XII-lea. A unit într-un singur stat trei națiuni slave răsăritene din zilele noastre: bielorușii, ucrainenii și rușii.

Teritoriul Ucrainei intră apoi sub dominația uniunea statale polono-lituaniană, iar în secolul al XVII-lea, mari zone din actuala Ucraină deveneau parte a Imperiului Ţarist.

Anul 1917

După dezintegrarea Imperiului Țarist, în 1917, Ucraina a devenit pentru scurt timp independentă, până când Rusia sovietică a recucerit-o cu arma în mână.

Anul 1991

În decembrie 1991, Ucraina, alături de Rusia şi Belarus, își proclamă independență și practic dezintegrează Uniunea Sovietică.

Anul 1997

Se semnează "Acordul de prietenie dintre Ucraina şi Federaţia Rusă", prin care Moscova recunoştea graniţele Ucrainei, inclusiv Peninsula Crimeea, locuită majoritar de etnici ruşi.

Anul 2003

În toamna anului 2003, Rusia începe construirea unui dig, pornind din peninsula rusească Taman până în apropiere de insula rusească Tuzla, din strâmtoarea Kerci. Kievul considera că astfel Rusia restabilea graniţele de stat. Conflictul s-a intensificat iniţial, dar a fost dezamorsat după o întâlnire personală între preşedinţii celor două state.

Anul 2004

La alegerile prezidenţiale din Ucraina, din anul 2004, Rusia l-a sprijinit pe candidatul pro-rus Viktor Ianukovici. Dar "Revoluţia portocalie" a împiedicat atunci falsificarea alegerilor, scrutinul fiind adjudecat de politicianul pro-occidental Viktor Iuşcenko. În timpul mandatului acestuia, Rusia a oprit de două ori livrările de gaz către Ucraina, în 2006 şi 2009. Întrerupt a fost şi tranzitul către Uniunea Europeană.

Anul 2008

Preşedintele american George W. Bush vorbește despre integrarea Ucrainei şi Georgiei în NATO, propunând un program formal de pregătire a aderării. Putin a protestat. Moscova a arătat atunci clar că nu acceptă pe deplin independenţa Ucrainei. Germania şi Franţa au împiedicat planul lui Bush. La summitul NATO de la Bucureşti, celor două state li s-a oferit perspectiva de a fi admise în NATO, dar fără a se fixa o dată concretă în acest sens.

Anul 2010

Alegerile prezidențiale sunt câștigate de Victor Ianukovici, apropiat al Rusiei.

Anul 2013

Președintele Ianukovici suspendă un tratat de preaderare a Ucrainei în Uniunea Europeană, după ce Moscova a exercitat presiuni economice puternice asupra Kievului interzicând importurile din Ucraina.

Anul 2014

Pe fondul unor proteste puternice, președintele Ianukovici fuge în Rusia, iar pe fondul vidului de putere, Rusia anexează Crimeea.

În paralel, forţe paramilitare ruse au reuşit mobilizarea populaţiei în zona minieră din estul Ucrainei, în Donbas. S-au autoproclamat atunci "republicile populare" Doneţk şi Lugansk, conduse de ruşi.

În mai 2014, Ucraina pornește o amplă ofensivă militară, numită "intervenţie anti-teroristă".

Armata ucraineană a reuşit să-i alunge pe separatişti, dar la sfârşitul lunii august Rusia a intervenit masiv cu forţe militare, după cum acuza Kievul. Moscova a respins aceste acuzaţii. Teritorii ucrainene din zona Ilovaisk, la est de Doneţk, au fost cucerite. Am asistat atunci la un punct de cotitură. Războiul pe frontul extins s-a terminat în septembrie, prin semnarea Armistiţiului de la Minsk.

Anul 2015

După câteva luni de conflict înghețat, la începutul anului 2015, separatiştii au trecut din nou la ofensivă şi Kievul acuza armata rusă că îi sprijină. Şi aceste acuzaţii au fost respinse de Moscova. Soldaţii ucraineni au suferit o înfrângere, de data aceasta în zona strategică a oraşului Debalţeve, pe care l-au părăsit precipitat. Atunci, cu mediere occidentală, s-au pus bazele Acordului Minsk 2, care a rămas până în prezent fundamentul eforturilor de pace, dar care nu a fost aplicat ca atare.

Anul 2021

În decembrie 2021, Putin a solicitat oficial Statelor Unite ale Americii garanţii că Ucraina nu va adera niciodată la NATO şi nu va primi niciun fel de ajutor militar. NATO a respins aceste solicitări.

Sursa foto principală: Pixabay

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Vizualizari: 2759

Alin Bratu

de Alin Bratu

Politic
Telefon:
0745 590 991

alin[at]turnulsfatului.ro

Sus