Vineri,
29.03.2024
Partial Noros
Acum
15°C

Nicolae Manolescu, despre cum a trăit Al Doilea Război Mondial, în Sibiu și Sibiel: ”Sirenele sunau destul de des. Ca la Kiev...”

Nicolae Manolescu, despre cum a trăit Al Doilea Război Mondial, în Sibiu și Sibiel: ”Sirenele sunau destul de des. Ca la Kiev...”

Criticul literar Nicolae Manolescu a scris în editorialul ultimei ediții din România Literară, intitulat ”Putin și politicienii”, despre amintirile sale legate de cel de-Al Doilea Război Mondial, în Sibiu, și mai apoi în Sibiel, precum și despre prima întâlnire a sa cu soldații ruși.

”Scriu aceste rânduri în dimineața primei zile de război. Nu, desigur, în România, ci în Ucraina, țară care, după cum ne arată hărțile, se învecinează cu a noastră de-a lungul a 650 de kilometri. Trag nădejde că nu e vorba de Al Treilea Război Mondial. Generația mea l-a apucat pe Al Doilea. Chiar dacă eram copil, aveam doi ani când România a intrat în război, și șase, când războiul s-a terminat, îmi aduc aminte destul de bine de două lucruri: sirenele și invazia sovietică. Din cauza sunetului oribil al sirenelor (deși sunt afon, sirenele mașinilor de poliție și ale salvărilor mă fac să mă înfior și astăzi), eu și fratele meu am fost expediați la Sibiel, satul în care se născuse tatăl nostru, aflat la 20 de kilometri de Sibiu, unde locuiam.

Sibiul n-a fost bombardat, dar sirenele sunau destul de des. Ca la Kiev și în alte orașe ucrainene încă de dimineață. Șocat, mă ascundeam pe unde se nimerea, sub pat sau în dulap, după câte mi-au spus părinții mei. Așa că refugiul la Sibiel devenise ultima soluție. Acolo nu mai suna nicio sirenă. Dar se auzeau foarte clar, chiar din colțul uliței noastre, unde ședeam cu bunica pe o bancă, bombele care cădeau asupra rafinăriilor din jurul Ploieștilor. Cel puțin, asta credea bunica. (Aud și acum zgomotul surd pe care-l făceau bombele.) Dar nu mai simțeam nicio neliniște, poate datorită distanței, poate datorită faptului că, în sat, liniștea era aceea care ținea lucrurile în stăpânire”, scrie Manolescu.

”Replica ofițerului a fost, în formularea tatei, care nu știa rusește, în Siberia ne tovarasci”

Criticul povestește apoi despre primul soldat rus pe care l-a văzut: ”un soldat sovietic, scund și crăcănat” venit în curtea casei în căutare de băutură.

”Invazia, apoi, am văzut-o cu ochii mei odată cu intrarea unor trupe rusești în sat. Au trecut pe ulița mare spre centrul satului, pe lângă banca despre care am vorbit. Când primii soldați și-au făcut apariția, urmați de camioane și de furgoane, bunica m-a luat de mână și am intrat în casă, unde se aflau mama și fratele meu. Tata se bărbierea în curte, cu briciul pe care mi-l va face cadou peste unsprezece ani, când voi pleca la facultate. Pe o fereastră a dormitorului vedeam praful stârnit de convoiul militar pe ulița mare, pe cealaltă, curtea.

Am și acum în fața ochilor poarta care a fost aproape dărâmată cu umărul de un soldat sovietic, scund și crăcănat, care a năvălit în curte și, fără a-i acorda tatei nicio atenție, a găsit ușa de la beci, în care a dispărut cât ai clipi. În căutare de băutură, desigur. Nici tata nu i-a dat vreo atenție, văzându-și calm de treaba lui, ca un ardelean cuminte ce se afla.

După câteva minute, soldatul a fost urmat de un bărbat în uniformă, înalt, bine făcut, despre care tata ne va spune ulterior că era ofițer.

Tot din relatarea tatei vom afla și restul întâmplării. Ofițerul i-a cerut tatei să-l bărbierească. În timp ce mama, speriată, îi striga de la fereastră să nu cumva să-l facă să creadă pe rus că vrea să-l „taie“, tata s-a conformat și ofițerul i-a mulțumit cu un spasiba, la care tata i-a spus în română cu plăcere, tovarășe. Replica ofițerului a fost, în formularea tatei, care nu știa rusește, în Siberia ne tovarasci.

Mirare mare, firește, dar care i-a insuflat tatei picul de curaj de a-i spune rusului că un coleg al lui se află în beci. Dumnezeu știe cum, rusul a priceput și s-a dus foarte calm în beci, de unde l-a scos în șuturi pe bețivan, azvârlindu-l apoi ca pe un sac plin în uliță. Apoi, a salutat și a plecat”, a mai relatat Manolescu.

Nicolae Manolescu, (Nicolae Apolzan), s-a născut în 27 noiembrie 1939, în Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.

Părinții săi erau profesori de liceu. Tatăl său, Petru Apolzan, care a fost la un moment dat și inspector școlar, era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, centenară, profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953, după arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele acestuia, Manolescu.

Este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române din 2013. A activat și ca politician după Revoluția din 1989.

Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România, pentru al doilea mandat, Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.

În legislatura 1992-1996 a fost ales ca senator în județul Sibiu pe listele partidului OCL-(PAC).

Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. (sursa: Wikipedia)

Sursa foto: flickr.com

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Alin Bratu

de Alin Bratu

Politic
Telefon:
0745 590 991

alin[at]turnulsfatului.ro

Comentarii

2 comentarii

S

Acum 2 ani

Putin probabil ca la 4 ani si ceva sa aiba astfel de amintiri. Dar, de, e ditamai Nicolae Manolescu (Apolzan), nu ?
Raspunde

Unul

Acum 5 luni

Sper că nu e o pregătire pentru război, articolul lui Manolescu preluat aici.
Raspunde
Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus