Învățătoare la Școala ucraineană din Sibiu: „Doamne, Dumnezeule, cum aș putea să revin la Odesa și să mă reobișnuiesc cu realitatea de acolo? Aici totul este ca în poveste”

Dr. Tetiana Toma este lector universitar. Recent, a inițiat proiectul „Sibiu pentru Ucraina”, al cărui domeniu de interes științific este cercetarea relațiilor bilaterale româno-ucrainene. În cadrul proiectului Tetiana Toma realizează interviuri cu ucrainenii stabiliți la Sibiu - printre aceștia numărându-se Eugene Vovk, coordonatorul Centrul Ucrainean din Sibiu/Sibiu Ukrainian Center și Ksenia Pavliuk, învățătoare la Școala ucraineană în Sibiu.

„Studiind relațiile diplomatice menționate în perioada anilor 1917-1923, atunci când ucrainenii doreau să-și construiască propria statalitate, inițiind contacte diplomatice inclusiv cu Regatul României, am observat că acum mai bine de 100 de ani, în directă legătură cu desfășurarea și consecințele revoluției bolșevice, în spațiul românesc pătrundeau primele valuri ale emigrației ucrainene.

Refugiații de peste Nistru, militari, politicieni, diplomați, oameni de cultură, comercianți sau simpli muncitori, au ales România fie ca țară de tranzit, fie ca destinație finală. Cercetarea istorică a ultimilor ani a abordat subiectul acesta în numeroase lucrări de specialitate, aducând în prim plan activitatea unor reprezentanți de marcă ai refugiaților ucraineni din România. Atunci, ca și acum, autoritățile au înțeles că trebuie să se implice în sprijinirea noilor veniți, astfel încât să nu aibă loc o catastrofă umanitară”, ne explică Tetiana Toma interesul pentru relațiile româno-ucrainene.

Ea crede că valul de refugiați apărut în urma războiului din țara vecină este mult mai amplu decât cel de acum un secol. „Din păcate, astăzi, războiul declanșat în Ucraina de către Federația Rusă sub genericul „operațiune militară specială”, a provocat fenomene cu greu de anticipat înainte de data de 24 februarie 2022. Unul dintre acestea îl constituie apariția unor noi valuri de refugiați, cu mult mai consistente decât cele de acum 100 de ani. O realitate care marchează inclusiv spațiul românesc. Institutii naționale și locale, organizații nonguvernamentale și oameni simpli, au înțeles necesitatea ajutorării celor care, fără voia lor, au fost nevoiți să își părăsească casele, familiile, prietenii, pentru a se adăposti în fața unui război nedrept. 

Se spune că istoria se repetă. Tocmai de aceea, am ales să imortalizăm sentimente, idei, percepții, experiențe trăite de refugiații ucraineni de azi, care au ales Sibiul pentru a se feri de urgiile războiului. Sperăm ca în viitor toate mărturiile să se regăsească într-un volum de interviuri, care să rămână mărturie vie despre un an nefast al istoriei contemporane”, ne-a mai spus Toma despre proiectul „Sibiu pentru Ucraina”.

În continuare, vom publicat interviul pe care Tetiana Toma l-a realizat cu Kseniia Pavliuk, învățătoare la Școala ucraineană din Sibiu. Deși e un interviu amplu, este interesant pentru faptul că prezintă viziunea unui om simplu asupra celor întâmplate, dar și gândurile unei persoane despre viitorul său și al țării sale, despre incertitudinea de a mai reveni acasă, despre schimbările de viziune asupra propriei vieți, dar și asupra relației dintre două state vecine la care nu s-a gândit până la invadarea Ucrainei de către Rusia.

„Sunt învățătoare și nu-mi imaginam cum să-mi părăsesc elevii”

Î.: M-aș bucura să incepem cu o scurtă prezentare. De unde sunteți, ce studii ați parcurs, cu ce vă ocupați în Ucraina înainte de refugiu?

R.: Mă numesc Kseniia. M-am născut în orașul Kirovograd din Ucraina, dar în cea mai mare parte a vieții mele am locuit în Odesa. Mi-am făcut studiile la o școală din Odesa unde am revenit peste câțiva ani în calitate de învățătoare. Încă din clasa a 6-a știam sigur că doresc să devin învățătoare. Mi-a plăcut mereu să lucrez cu elevii. Mereu le-am mulțumit părinților și profesorilor mei pentru că au crezut în mine. Mi-am făcut studiile la Institutul pedagogic „D. K. Ușinskii” din Odesa și apoi am profesat la școala unde am învățat eu și fratele meu, copiii mei și ai fratelui. Este școala nr. 119 din centrul orașului Odesa, unde lucrez deja de 35 de ani. Îmi iubesc profesia foarte mult, pentru că m-a salvat în perioadele foarte dificile prin care am trecut. Am doi copii, un fiu de 39 de ani, iar fiica cea mică a împlinit 16 ani.

Războiul a început când mă pregăteam să închei cursurile clasei a IV-a și urma să mă pregătesc de preluarea clasei I-a. Părinții mă căutau și apreciau. Deja se constituise clasa celor care doreau să ajungă la Kseniia Pavliuk. Însă soarta a decis altfel pentru noi toți.

Foarte greu am luat decizia de a pleca, deoarece sunt învățătoare și nu-mi imaginam cum să-mi părăsesc elevii... Sincer, nu înțelegeam foarte bine ce s-a întâmpla. Cu o jumătate de an mai devreme de începerea războiului, împreună cu soțul meu am decis să nu mai privim știrile, pentru că eram obosiți de atâtea informații negative.

Î.: Cum a fost pentru dvs. dimineața zilei de 24 februarie?

R.: În acea zi, m-am trezit cu bună dispoziție, m-am pregătit de ore, m-am aranjat, iar soțul îmi zice: Imaginează-ți că un idiot lansa petarde la ora 5 dimineața. Nici soțul meu, care este mai aproape de politică, nu a înțeles ce s-a întâmplat. Imediat am primit un mesaj prin care eram anunțați să rămânem acasă și să predăm în regim online. Și fiica mea, la fel, a rămas să facă cursurile online, de acasă.
„Ce război?” „Pentru ce?” „Cum?” „Rușii împotriva ucrainenilor?” „Nu poate fi așa ceva!” Părea un fake!

„Până în prezent nu pot înțelege cum se luptă rușii cu ucrainenii? Multe mă leagă de Rusia”

Î.: Dar Ucraina trăise experiența unor acțiuni militare pe teritoriul său încă din anul 2014...

R.: Sincer, pentru mine era ceva foarte departe. Până în prezent nu pot înțelege cum se luptă rușii cu ucrainenii? Am rude în Rusia. Multe mă leagă de Rusia. Mereu m-am întrebat „Ce este Ucraina fără Rusia?”. Mereu am fost popoare înfrățite. În Odesa majoritatea locuitorilor sunt vorbitori de limbă rusă. Nici prin gând nu-mi trecea că așa ceva se poate întâmpla.

Am început orele online... Geamurile mele dădeau într-o stradă principală a orașului și în timpul orelor auzeam un huruit infernal, m-am ridicat și am văzut blindate pe stradă, unul după altul. Atunci mintea mea a început să proceseze mai bine ce se întâmpla, dar tot nu până la capăt. Înclinam să cred că sunt niște exerciții militare, încă refuzam să accept realitatea. Când am ieșit în oraș am văzut oameni stând la coadă la farmacii, la magazine. Imediat s-au format aceste cozi. În mintea mea din nou mă întrebam - de ce? Pentru ce această panică și agitație? Mă convingeam că este o agitație care va dura 2-3 zile, ca și în perioada pandemiei de Coronavirus. A doua zi soțul meu a plecat la serviciu și pe la miezul zilei m-a sunat și mi-a spus: „Imediat, dar imediat, sună-l pe fratele tău, ia-o pe fiica noastră, pe mama ta și mergeți la el în Ovidiopol (o localitate de lângă Odesa -n. n.). Ce s-a întâmplat? De ce? „Ți-am spus să o faci imediat!”. Mi-am pregătit o geantă cu lucruri sumare, l-am sunat pe fratele meu. Mă gândeam că vom sta la el câteva zile. Mi-am luat laptopul și manualele, păi, sunt învățătoare. La fratele meu ne-am adunat toată familia. Televizorul mereu difuza știri, ni se spunea să acoperim geamurile, să ne găsim adăposturile cele mai apropiate. Două nepoate de-ale mele imediat au plecat în Franța. Am dormit îmbrăcați, pregătiți să ne ascundem în beciul casei de peste drum, aflată în construcție, unde deja am pregătit și produse alimentare. Bărbații nu ieșeau afară, pentru că erau de vârsta înrolării. Ne străduiam să ținem lumina stinsă. Era o stare de nebunie totală.

Î.: Câte zile v-ați aflat în această situație?

R.: Vreo nouă zile. Fiica mea insista să mergem acasă. Eu o convingeam că așa este mai bine pentru soț, care îngrijește de mama lui bolnavă. El nu putea veni la noi, pentru că nu o putea lăsa singură pe mama lui. La câteva zile, lângă Ovidiopol, o bombă a căzut peste o unitate militară, au decedat câțiva tineri, iar noi am auzit acea explozie. În aceeași zi, în timp ce stăteam la cafea, deasupra noastră a trecut un proiectil. Dintr-o dată nu am mai negat realitatea, iar fratele meu m-a întrebat: „Ai decis ce vrei sa faci? Unde vei pleca?”. Cum să plec? Am elevi, serviciu, nu am bani. Eram la scurt timp după înmormântarea socrului meu. Trebuia să îmi analizez prioritățile.

Eugene Vovk este tatăl elevei mele, care învăța în clasa a IV-a. Familia lor deja se afla la Sibiu și m-au întrebat: „Kseniia Valerievna, cum sunteți? Veniți la noi!”

„De ajuns voi ajunge, dar voi mai putea pleca înapoi? Doamne, Dumnezeule, cum aș putea să revin la Odesa și să mă reobișnuiesc cu realitatea de acolo? Aici totul este ca în poveste”

Î.: Urma să vă întreb cum ați ales România și Sibiul pentru refugiu?

R.: Sunt o persoană care nu călătorește. Cu o săptămână înainte de război am dat de pașaportul meu și mă gândeam de ce oare l-am făcut? L-am făcut odată cu fiica mea, pentru că-mi doream ca măcar ea să călătorească, iar eu aveam astfel de planuri pentru perioada pensiei. Dar acel proiectil m-a determinat să-i răspund afirmativ lui Eugene. Eram patru persoane care am plecat cu mașina: eu cu fiica mea și cumnata mea cu un copil străin, ai cărui părinți sunt militari și nu puteau părăsi țara, iar copilul trebuia salvat. Soțul ne-a transmis o geantă cu câteva lucruri de primă necesitate, el nu putea veni, pentru că prin oraș fusese instalate filtre. În plus, soțul meu a făcut serviciul militar în trupe speciale, încă nu-mi dau seama cum de nu este deja pe front. A fost în aproape toate punctele militare fierbinți. Totul este într-atât de serios și secret, că nici nu există mențiuni scrise despre acest lucru. Totul este foarte secret și nu este divulgat.

Î.: Deci soțul dumneavoastră a rămas în Ucraina?

R.: Soțul, fratele, mama și fiul meu. Fiul cel mare în acel moment se afla la Kiev. Primele proiectile din Kiev au căzut în blocul de vis-a-vis de locuința fiului meu. El a reușit să plece de acolo mai târziu, cam la o lună după ce eu am ajuns la Sibiu. Din Cherkasy până la Odesa au făcut 20 de ore, au trecut prin 40 de filtre. Este un patriot, mi-a spus că nu va pleca nicăieri. Va sta în Odesa, la etajul 14, chiar dacă în oraș vor fi lupte de stradă. El spune că nu va fi afectat, nu îi este teamă.

Î.: Ați mai mers acasă de când v-ați refugiat în România?

R.: Nu. Un motiv ar fi legat de problemele financiare. Fratele meu nu lucrează, are grijă de mama noastră, care are 85 de ani. Soțul are grijă de mama sa. Fiul meu lucrează și-i ajută pe ei, ca să nu le lipsească nimic. Cheltuielile pentru deplasare nu sunt cea mai mare problemă, dar inima frântă da. De ajuns voi ajunge, dar voi mai putea pleca înapoi? Fiica mea, căreia îi place foarte mult Sibiul, ar putea spune că nu mai vrea să revină. Doamne, Dumnezeule, cum aș putea să revin la Odesa și să mă reobișnuiesc cu realitatea de acolo? Aici totul este ca în poveste. De aceea am ales să îmi găsesc de lucru aici, Eugene mi-a propus un post la școala ucraineană.

Eugene Vovk, coordonatorul Centrul Ucrainean din Sibiu

„Pe 6 martie am traversat frontiera cu Moldova, iar pe 7 martie deja eram la Sibiu”

Î.: Aș dori să vă întreb cum ați călătorit spre România? Ați întâmpinat dificultăți?

R.: Eugene a venit după noi. Nu, nu am întâmpinat nicio dificultate. Din Ucraina m-a scos fratele meu, care la o jumătate de oră după ce a fost permisă deplasarea prin oraș, a deschis poarta și ne-am îndreptat spre graniță.

Î.: Ați traversat Republica Moldova?

R.: Da, prin Moldova. Nici nu am realizat când am traversat frontiera. Totul a fost foarte rapid.

Î.: Nu a fost nevoie să așteptați ore în șir la frontieră?

R.: Nu am avut de așteptat. Pe 6 martie am traversat frontiera cu Moldova, iar pe 7 martie deja eram la Sibiu. Imediat ce am ajuns în Moldova, la Palanca am fost întâmpinați de un prieten de-al fratelui, care ne-a dus la Chișinău. Acolo am fost cazate la un centru pentru mame și copii, la fel, la recomandarea lui Eugene. Eu știam că voi ajunge acolo unde eram așteptată. Iar dimineață Eugene a venit după noi și ne-a adus la Sibiu. Îmi amintesc de serpentinele din munții României, ningea, iar eu stăteam cu capul rezemat de geam și mă gândeam în ce m-am aventurat. Înțelegeam că înapoi nu mă pot întoarce și că trebuie să accept noua realitate. O vedeam ca pe o nouă cumpănă din viața mea. La Sibiu am ajuns noaptea, Eugene ne-a dus la soacra lui, care locuia într-un apartament mare din centrul orașului, aveau camere disponibile unde am înnoptat. Iar dimineață deja eram în noua locuință, care ne aștepta. Acum aș prefera să mă mut în altă parte, pentru că este un apartament răcoros, dar nu-mi permite conștiința să mai cer ceva. Mă gândesc cât o mai dura iarna?

Î.: Anterior ați mai fost în România?

R:: Niciodată. Peste hotare am fost doar într-un schimb de studenți în Cehoslovacia. Soțul nu mă lasă să călătoresc. El crede că imediat ce voi face un popas pe undeva, toți bărbații din acea localitate sau țară se vor aduna pentru a mă întâmpina (râde – n. n.). Mereu îmi spunea că vom merge altă dată. Apoi el s-a îmbolnăvit, apoi s-au născut copiii, apoi am avut accidentul fiului meu... Mereu am dorit să călătoresc. Acum soțul mă încurajează să merg și să vizitez tot ce se poate, ca să nu-i reproșez nimic.

Soțul meu este un om foarte talentat, cântă la multe instrumente muzicale... Iar serviciul militar a fost demult. Acum este angajat la o firmă de pază, supraveghează niște depozite. Din păcate starea lui de sănătate s-a agravat, a rămas fără un loc de muncă bun din cauza schimbărilor de regimuri politice, în Ucraina s-au schimbat unele priorități, de aceea a pierdut un loc de muncă foarte bun, a trebuit să caute altul. La noi în Ucraina un bărbat la 50 de ani sună ca o condamnare. Este greu să mai găsești de lucru. Acum el lucrează, dar cu îngrijorarea că în orice moment ar putea rămâne fără serviciu. În 25 de ani de căsnicie ne-am despărțit o singură dată pentru cel mult o lună. Este într-o stare destul de tensionată, pentru că locuiește la ultimul etaj, nu poate să se adăpostească ușor, o are pe mama lui în grijă, pe care nu o poate părăsi. Îmi tot spune că e liniștit pentru că nu suntem acolo.

„Despre România nu știam nimic, îmi este rușine să recunosc. Când am ajuns aici am fost impresionată, cucerită de acest oraș și de locuitorii săi. Noi nu avem atâta bunătate în noi”

Î.: Ce știați despre România, înainte de a ajunge?

R.: Despre Sibiu am auzit prima dată abia anul trecut, m-am uitat pe hartă să văd unde este amplasat abia înainte de deplasare. Despre România nu știam aproape nimic...

Î.: Chiar dacă statele noastre sunt vecine...

R.: Așa este. Îmi este rușine să recunosc și când am ajuns aici am fost impresionată, cucerită de acest oraș și de locuitorii săi. La început această stare îmi provoca isterie și lacrimi. Oameni buni, gata să îți vină în ajutor: poftiți produse, haine. Neștiind limba, mă descurcam doar cu gesturile. Îi spuneam soțului: Doamne, cum e posibil așa ceva? Noi nu merităm! Am încercat să mă pun în locul lor. Noi nu avem atâta bunătate în noi.

Î.: Ce aveți în vedere când spuneți că nu meritați? De ce?

R.: Am impresia că noi ucrainenii suntem mai duri. Noi avem comunitatea noastră aici, care sare în ajutor, dar îi avem și pe proprietarii de locuințe, pe unii oameni vorbitori de rusă, și avem o liniște. Am discutat și cu conaționalii mei și ne întrebam: oare am fi putut face și noi la fel, fără să cerem nimic în schimb?

Uneori aud că suntem întrebați: Ce faceți voi acolo în România? Înțeleg să fi plecat în Franța, Germania... Adică de ce ne-am refugiat într-o țară săracă? Dar noi suntem și mai săraci! Cu toată vechimea și imaginea mea din învățământ, eu nu am salariul unui învățător din România.

Î.: Odată ajunsă în România, Dvs. ați continuat predarea online la școala din Odesa?

R:: Da, trebuia să duc la bun sfârșit cursurile clasei a IV-a și să mă pregătesc de preluarea clasei I-a. M-am obișnuit și cu predarea online, însă prezența în clasă nu poate fi înlocuită cu nimic. Dar ambele forme necesită timp, pregătire. Eu nu pot lucra prost, sunt responsabilă pentru copilași. În perioada când învățam online peste tot auzeam întrebarea: când se va termina? Când ne vom putea vedea și îmbrățișa? De aceea, după doi ani de pandemie, când a început războiul, din nou am rămas supărați: iarăși online?!

Când am ajuns aici, a apărut problema serviciului. Unde m-aș putea angaja într-o țară străină?

Dar iarăși am avut noroc de Eugene, care a reușeșit să deschidă la Sibiu două centre educaționale - unul în zona aeroportului și încă unul la școala germană privată „Charlotte Dietrich”. Aici, responsabilitatea mea era de a monitoriza dacă elevii se conectează online la orele de la școlile din Ucraina. Am lucrat astfel în lunile aprilie, mai și până la jumătatea lunii iunie. Între timp mă pregăteam pentru preluarea noii clase de elevi la școala din Odesa. Eugene m-a salvat din nou, convenind cu directorii școlii să ne permită accesul pe parcursul verii, cu scopul a organiza o tabără pentru copiii ucraineni. Cu toții ne făceam griji. Aveam nevoie de profesori. O cunoșteam pe o colegă, care, la fel, era învățătoarea mezinei lui Eugene. Chiar glumeam că Eugene și-a adus aici învățătoarele copiilor, frizerul etc. Doi profesori erau, dar de unde să-i găsim pe ceilalți?

„Nu avem control aici, dar avem o responsabilitate clară”

Î.: Cum a apărut ideea deschiderii școlii ucrainene la Sibiu?

R.: Lui Eugene i-a venit această idee, pentru că noi mereu ne întrebam ce vom face mai departe? Nu am fost implicată în demersurile deschiderii școlii. Eugene este destul de cunoscut, el putea căuta sponsori, trebuia căutat sediu, echipa. Are în echipă o bună profesoară de limbă ucraineană – Albina Iaroslavovna, care este mâna lui dreaptă. Cât el s-a ocupat de identificarea sponsorilor și a sediilor, Albina se ocupa de căutarea profesorilor.

În luna august, când eu mă pregăteam de anul de studii la școala din Odesa, deja știam că voi fi invitată să lucrez la școala din Sibiu. Se suprapuneau orarele și l-am întrebat pe directorul de la școala din Odesa dacă pot lucra în a doua parte a zilei, iar el mi-a cerut să-mi dau demisia. M-a supărat foarte tare. Și spre seară Albina mi-a spus că am două zile pentru a lua o decizie – ori școala din Sibiu, ori cea din Odesa. Acum școala online din Ucraina se organizează în condiții dezastruoase, doar seara dacă se mai pot conecta, din cauza deconectărilor de curent nu au internet etc. Albina m-a întrebat cum aș putea rămâne fără serviciu în preajma pensionării? Am ajuns acasă, am căutat pe internet și am aflat că pe perioada stării de război am dreptul la concediu fără plată. Directorului nu i-a convenit această decizie, dar deocamdată nu sunt demisă. În atâția ani de muncă nu m-am gândit niciodată să-mi dau demisia, eram într-atât de dedicată echipei și școlii. Dar copiii mei, foștii mei elevi, dintre care unii sunt în România și țin legătura cu ei, mă întreabă de ce-mi fac griji? Îmi spun că după ce voi reveni în Ucraina nu voi fi nevoită să-mi caut de lucru, pentru că eu voi fi căutată. Așa, cu inima curată am acceptat oferta din Sibiu și am depus cerere pentru concediu fără plată la școala din Odesa.

Mă gândeam ce să fac mai departe? Pentru că m-am pregătit pentru clasa I-a. În timp ce unii primesc diverse lucruri de la Odesa, eu primeam colete cu material didactic..Îmi doream să încep de la zero, pentru că acei copilași nu au mai trecut prin mâna altor învățători, ar fi fost doar ai mei. Școala noastră este o școală extraordinară cu aproximativ peste 100 de elevi și patru clase. O colegă este din Chernihiv, alta din Ochakov, noi două învățătoare din Odesa, mai avem o colegă care predă limba română, la fel, din Odesa. Toate am fost de acord și spunem că ni s-a îndeplinit o dorință: am scăpat de birocrație și hârțogăraie, de acea închisoare care nu ne permite să fim creativi. Nu avem control aici, dar avem o responsabilitate clară. Am copii diferiți. Unii au învățat doar online și nu înțeleg ce este o clasă, ce face învățătorul, nu știu limba ucraineană.

Î.: Predarea se face în limba ucraineană?

R.: Doar în ucraineană. Toate colegele sunt minunate. Limba română o predă colega noastră din Odesa care știe româna, Svetlana Vladimirovna. Este o persoană foarte plăcută, a fost învățătoare la o școală primară. Uneori îi mulțumesc lui Putin că datorită lui mi-am făcut prieteni. Acasă existau tensiuni, iar aici toți suntem relaxați.

Clasa mea arată minunat! Am 29 de elevi. Important este că micuții vin la școală și sunt bucuroși. Ne mișcăm încet, nu reușim să ținem pasul cu curricula din Ucraina. Tendința este următoarea: voi, cei aflați peste hotare, stați în puf, vă bronzați la soare, iar noi, cei din Ucraina, suportăm bombardamentele prin beciuri. Pentru ca acești copii din Sibiu să fie în continuare înscriși la școlile lor, periodic ei trebuie să susțină anumite lucrări de control acolo. De aceea uneori trebuie să-i ajut pe copii să se descurce și cu temele de acolo. Un copil care ar fi învățat offline nu s-ar fi descurcat cu sarcinile puse, care sunt foarte dificile. Totul se face special. Atitudinea acelor oameni este ciudată. Ce doresc să ne demonstreze? Toate testele sunt rezolvate fie de profesori, fie de părinți.

În clasa mea predomină băieții. Sunt copii carismatici, deschiși. La început, un băiat cu nevoi speciale, atunci când nu reușea ceva, striga: „Eu sunt rus! Eu vreau ca vouă tuturor să vă fie greu”. Își revărsa agresivitatea, a fost evacuat din Harkov chiar în perioada bombardamentelor. Iar acum îmi spune că sunt de treabă. Acum am înțeles cum trebuie să-i abordez pe elevii cu nevoi speciale. Am înțeles cum să lucrez cu copii foarte diferiți. Am o experiență bogată. Am început să călătoresc, mi-am făcut deja mulți prieteni noi.

Î.: V-au ajutat autoritățile locale?

R.: Copiii au venit la școală doar cu penare, părinții le-au cumpărat doar pixul, creionul și rigla. Toate celelalte au fost puse la dispoziție de către sponsori, precum UNICEF și alții. Desigur că și părinții participă la finanțarea școlii, pentru că sunt o mulțime de alte cheltuieli: salariile profesorilor, care trebuie plătiți decent, întreținerea. Nu știu, nu cunosc aceste detalii. Am încredere totală în Eugene.

Î.: Există alte școli similare în România?

R.: Da. Am cunoștințe în Cluj. Știu că acolo există ceva similar, dar ei nu au reușit să facă atâtea demersuri, câte a făcut Eugene. Ei au un centru educațional, care funcționează doar trei zile pe săptămână după masă, nu zilnic, ca la noi. Știu că și la Brașov au încercat să organizeze ceva similar. Mi s-a oferit post de învățătoare la școala ucraineană de la București, încă din luna aprilie, când se făceau primii pași...

Î.: Din ce cunoașteți, a fost greu să demarați acest proiect?

R.: Foarte dificil. Din ce am înțeles, inclusiv românilor le este greu să găsească spații pentru școli. Iar nouă ne-au oferit un spațiu superb, dotat cu mobilă, cu tot ce este nevoie. Ne-a ajutat foarte mult Asociația Sus Inima. De curând s-a alăturat și UNICEF. Îi spun lui Eugene de ce lucruri am nevoie pentru școală și el mă asigură că vom primi în curând tot ce trebuie de la noii sponsori.

„Dacă aș compara cu Odesa, Sibiul are puține centre de activități pentru copii și tineri”

Î.: Cum percep copiii noua realitate? Cum se raportează la război?

R.: Ei înțeleg totul foarte bine, dar ne străduim să nu abordăm această temă. Dar atunci când le dau temă să deseneze pasărea păcii, îi întreb cu ce li se asociază pacea? Cu tata. O bună parte din copiii ucraineni din Sibiu îi au alături pe tații lor, pentru că sunt marinari. Iar tații celorlalți fie luptă, fie nu pot părăsi țara, așa cum sunt și ai mei. Tuturor le place Sibiul. Niciunul nu mi-a spus că nu-i place aici. Însă le este foarte dor de tați. Și eu mi-am pus această problemă, cum ne vom descurca, având copii afectați, dar datorită profesionalismului echipei, reușim.

Î.: Ce veți face în următorul an de studii? Cum vedeți viitorul acestei școli?

R.: Îmi doresc foarte mult să pot lucra aici până la finalizarea războiului. Această activitate mă salvează. Nu știu cât va funcționa programul Guvernului României 50/20, deocamdată suntem foarte recunoscători. Cel puțin școala primară 100% va mai funcționa și anul viitor. Colega mea din școala ucraineană de clase superioare din Sibiu, profesoară de matematică, mă întreabă, glumind, dacă îi pregătesc elevi pentru a fi preluați de ea. Eu mă mir puțin, pentru că mulți se grăbesc să revină acasă, iar ea, la fel, are altfel de planuri. Crezi că războiul se va încheia așa repede? Ea este din Zaporojie, vorbește exclusiv în limba ucraineană, și-mi spune că acolo la ei totul este minat. Și la Odesa marea este minată. Cred că voi fi în situația de a-i duce pe elevii mei și în clasa a IV-a.

Noi am venit în martie și ne-am zis că vom sta aici până prin mai. În luna mai am luat decizia de a mai aștepta până la sfârșitul verii. În vară ne-a fost clar că vom sta aici până la sfârșitul anului și tot așa. Să dea Dumnezeu ca lui Eugene să-i reușească toate și să putem lucra în continuare. Cu siguranță sunt mame ucrainence aici doar cu copiii și intenționează să rămână în Sibiu. Fiica mea frecventează cursurile de limbă română și mă aștept ca în orice clipă să-mi spună că nu mai dorește să revină acasă. Ea merge în clasa a X-a de la școala din Ucraina, online. Mă gândesc cu groază că fiica mea se maturizează, imediat va merge în clasa a XI-a, apoi va apărea problema studiilor superioare. Aceste aspecte mă sperie, pentru că planurile noastre erau cu totul altele.

Î.: Sibiul este un oraș care le permite copiilor ucraineni să se dezvolte? Ce proiecte ar veni în ajutorul copiilor și tinerilor ucraineni?

R.: Când am avut ocazia să-i supraveghez pe copiii ucraineni la școala germană am văzut că interacționează foarte bine cu copiii români, comunică în limba engleză. Copiilor le este mai ușor, decât adulților. Nu exista învrăjbire. Mai citesc uneori pe grupul nostru că unii ucraineni au conflicte cu localnicii. Dar și noi știm să ne purtăm frumos, să fim corecți.

Cred că avem nevoie de diferite activități – ski, înnot, taekwondo. Părinții își doresc pentru copiii lor și să aibă o altă ocupație. În cadrul școlii ucrainene avem secția de teatru, unde vin să predea profesori români. Predarea se face în limba engleză, iar copiilor le place foarte mult. Dacă aș compara cu Odesa, Sibiul are puține centre de activități pentru copii și tineri, unde pot petrece câteva ore, să facă cunoștință între ei.

„La noi există o separare clară dintre bogați și săraci. Clasa de mijloc e ștearsă. Acolo lucram de dimineață până în noapte și nu-mi puteam permite multe lucruri. Aici îmi permit să merg la restaurant”

Î.: Cum percepeți comunitatea ucraineană din Sibiu?

R.: În Sibiu suntem în jur de 3000 de persoane. Este bine că există această comunitate, că avem unde apela și cere ajutor. De curând în orașul Dnipro a explodat un bloc de locuințe, iar pe grupul nostru nu știu cum a ajuns mesjaul unei mame cu doi copii, a cărui soț a decedat în timpul acelei tragedii. A întrebat cum ar putea pleca de acolo. M-a impresionat dorința ucrainenilor din Sibiu de a o ajuta. Sunt și oameni mai puțin adecvați, care nu înțeleg că au ajuns într-o țară străină și nu ar trebui să-și dicteze regulile. Îl avem pe Eugene, care este Dumnezeul nostru, și noi ceilalți, care ne susținem reciproc.

Î.: Spuneați la început că Sibiul este căutat și de către refugiații ucraineni din alte țări. Prin ce atrage Sibiul?

R.: Chiar ucrainenii din alte orașe ne laudă pentru comunitatea unită pe care o avem aici. Nu știu când Eugene mai reușește și să doarmă. Bineînțeles că are câțiva oameni de bază, care coordonează anumite domenii, dar nicio problemă nu rămâne nerezolvată.

Î.: Ce vă place și ce nu vă place în Sibiu?

R.: Mă impresionează arhitectura, liniștea din timpul nopții, când oamenii dorm. Îmi place că este curat, îmi place transportul în comun, magazinele. Nu știu cum mă voi adapta la transportul în comun din Odesa.

Odesa. Sursa foto

Î.: Și Odesa este un oraș foarte frumos...

R.: Un oraș murdar, dar foarte frumos. La noi există o separare clară dintre bogați și săraci. Clasa de mijloc e ștearsă. Acolo lucram de dimineață până în noapte și nu-mi puteam permite multe lucruri. Aici îmi permit să merg la restaurant. Aici am învățat să-mi cumpăr îmbrăcăminte din magazine second hand.

Sincer vă spun că nu văd lucruri care nu-mi plac. Noaptea, înainte de somn, îi mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns aici. Orice cartier din Sibiu este plăcut. Când ies din școală, văd panorama Munților și inspir adând aer în piept. Este absolut minunat și mereu mă gândesc că îl voi aduce și pe soțul meu aici.

„Ne așteaptă mari schimbări. Totul va fi altfel de acum înainte. Vom fi două state în stare de conflict permanent. Cred că lucrurile puteau fi anticipate pe cale pașnică, fără să se ajungă la război. Cei de sus știau că va fi război, numai noi, oamenii simpli, nu știam”

Î.: Ați menționat la începutul interviului că evenimentele din 2014 din Ucraina, ocupația Donbasului, nu v-au afectat direct. Ați fi crezut vreodată că va Rusia va începe un război?

R.: Niciodată! Am impresia că nu trăiesc această realitate. Cum poate fi război dintre popoare înfrățite? Mereu am crezut că este corect ca Ucraina să fie alături de Rusia, nu de America, pentru că de la începuturi am fost împreună. Mă sună rudele din Rusia și își cer scuze pentru ce se întâmplă. Sunt ruși care cred această propagandă, că noi suntem naziști, că omorâm, distrugem. Rudele mele sunt de altă părere, dar ca ei sunt puțini. La început verișorii mei se ofereau să ne ajute financiar, dar din cauza sancțiunilor nici lor nu le mai merge bine.

Ne așteaptă mari schimbări. Totul va fi altfel de acum înainte. Vom fi două state în stare de conflict permanent. Nu știu cât timp ar trebui să treacă pentru ca lucrurile să se schimbe. Să dea Dumnezeu să nu fie ca în Israel, cu bombardamente, deși cam asta ni se prorocește. Cred că va fi foarte greu cu limba... Faptul că vom reconstrui totul nu mă preocupă atât de mult. Uneori mă gândesc că alții demult au hotărât în locul nostru. Nu am încredere în conducătorii noștri. Nu le pot ierta faptul că mor atâția tineri. Cred că lucrurile puteau fi anticipate pe cale pașnică, fără să se ajungă la război. Cei de sus știau că va fi război, numai noi, oamenii simpli nu știam. Chiar și în România se știa. De ce statul nostru nu s-a pregătit să ne asigure cu locuri de refugii în caz de bombardamente. Suntem carne de tun?

Eu vorbesc și limba ucraineană, dar în rusă uneori îmi este mai ușor. Ne vor interzice să vorbim în limba rusă? Acum s-au apucat de eliminarea culturii ruse. Toată lumea îi știe pe Pușkin, Tolstoi, Gogol, Cehov. Ce legătură au clasicii cu bombardamentele? De ce să le demolăm monumentele? Repet, cred că totul va fi deminat, reconstruit etc. Dar îmi este frică că ar putea începe represiuni, acuzații în adresa celor care vorbesc în limba rusă. În Odesa majoritatea vorbesc în rusă acasă, în familii, cu copiii.

Î.: Ați început să simțiți aceste lucruri?

R.: Mi le relatează cei care au rămas în Odesa. Oameni care niciodată nu au vorbit în ucraineană acum demonstrativ vorbesc ucraineana atunci când merg la magazine sau restaurante. Când vorbești în rusă ești privit ca un dușman de clasă. Odesa este un oraș multietnic, rusa este o limbă în care vorbesc toți. Noi gândim în limba rusă.

Î.: Cum le puteți explica cititorilor faptul că veniți din Ucraina, dar vorbiți în limba rusă?

R.: Ne-am născut într-un oraș multietnic. Am crescut cu școli ucrainene și școli cu predare în limba rusă. Doar în ultimii patru ani școlile rusești au fost interzise. Putem admite că pregătirea de război a început încă de pe atunci. Un copil nu va vorbi în ucraineană dacă părinții nu vorbesc cu el în această limbă. Mulți părinți nici nu au învățat limba ucraineană la școală. Abia acum o învață și ei.

Manifestație în centrul Sibiului, februarie 2022

„Îmi doresc ca vestea că există un oraș atât de minunat precum Sibiu să facă înconjurul lumii. Numai Mișa de la Piața Cibin câte face pentru noi!”

Î.: Și dacă am ajuns la subiectul limbilor vorbite, aș dori să vă întreb ce părere aveți despre subiectul noii legi a minorităților din Ucraina, intens dezbătută în presa din România? Nu știu dacă sunteți la curent, dar această nouă lege nemulțumește România, deoarece etnicii români din regiunile Odesa, Cernăuți și Transcarpatia pierd dreptul fundamental la studii în limba maternă, predarea în școli se va face doar în limba ucraineană. Credeți că această situație ar putea afecta în vreun fel relațiile dintre ucraineni și români?

R.: Sigur că da. Oare la noi nimeni nu gândește când adoptă astfel de legi? Ni s-a spus să părăsim țara pentru că va fi greu. Am fost primiți aici, iar acum românii pot scuipa în urma noastră? Cred că este o greșeală. Din păcate, simplii cetățeni nu pot influența lucrurile. Nu știu cum e aici, dar la noi, cei de sus mereu decid pentru majoritate.

Î.: Cum vedeți terminarea războiului, sfârșitul acestei tragedii?

R.: Nu știu, dar îmi doresc să fiu lângă soțul meu. Îmi doresc foarte mult să rămân în Sibiu, dar fără cunoașterea limbii este imposibil. Uneori în Ucraina îmi este greu să înțeleg mersul lucrurilor în societate.

Îmi doresc să se ajungă la negocieri, dar cred că atât timp cât Rusia e condusă de Putin nimic nu se va schimba și nu ne vom mișca din loc. Ce decizie va lua Putin, dacă va fi abandonat de cei care-l înconjoară? Mi-e frică să spun cu voce tare amenințările lui. De aceea încep să ascult de sfaturile mamei mele, să mă bucur de prezent și să nu mă gândesc la viitor. Până prin luna aprilie mă chinuia gândul dacă am procedat corect, plecând din țară, dar după ce au fost făcute publice atrocitățile de la Bucha și Irpin, am înțeles că am luat decizia bună.

Î.: Aveți o urare pentru români?

R.: Vă doresc bunăstare, pentru că o meritați, sănătate, reușite, ca toate să se finalizele cu victorii. Îmi doresc ca vestea că există un oraș atât de minunat precum Sibiu să facă înconjurul lumii. Aici mă simt protejată nu doar de comunitatea ucraineană, dar și de toți românii. Numai Mișa de la Piața Cibin câte face pentru noi! Este un moldovean vorbitor de rusă, care te ajută cu orice, la el cred că apelează toți ucrainenii. În magazinul de vis-a-vis de stație mereu sunt întâmpinată cu zâmbetul pe buze, schimb câteva fraze în engleză cu controlorul Nicu de pe linia de autobuz, cu vecinii – toate acestea mă fac fericită.

Ai fost martorul unui eveniment care crezi că ar merita să fie prezentat în ziar?
Folosește modulul de sesizări din TS App, aplicația de mobil Turnul Sfatului, iar noi vom prelua și aprofunda subiectul.
Descarcă aplicația de aici: https://tsfatului.app.link/download

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube

de Ion Surdu

Redactor