„Țara cu o singură limbă e slabă și șubredă”. Citatul apare în Învățăturile regelui Ștefan I cel Sfânt al Ungariei către fiul său, prințul Emeric, sanctificat și el odată cu tatăl său în anul 1083. Exact asta se întâmpla în Transilvania anilor 1500 dar și după ei, într-o zonă în care etnici români, germani, maghiari, greci, dar și alte nații trăiau împreună și încercau să se înțeleagă unii cu alții.
Cum o făceau, încearcă să explice Mária Lupescu Makó în lucrarea ”Lingua Franca – Lingua Materna. Limbi și comunități în orașele medievale din Transilvania”.
Fiecare etnie cu limba și religia ei
Ungaria era un regat medieval multilingv, în care, alături de populația majoritară maghiară, în partea de nord, așa-numita Ungaria Superioară (Hungaria superior), au locuit slovaci, polonezi, cehi, germani și ruteni, în timp ce în partea de est, aproape suprapusă cu Transilvania, au trăit români, cumani, și mult mai numeroși germani. În plus, părțile sudice ale regatului au fost populate de croați, sârbi, bosniaci și italieni, notează Mária Lupescu Makó.
”Este important de notat că toate aceste grupuri etnice erau parte componentă și integrantă a Regatului Maghiar, au vorbit propriile lor limbi, au avut propriile lor tradiții culturale și, uneori, chiar religioase”, scrie în lucrare.
Harta Principatul Transilvaniei, divizat în comitate și cinci zone etnografice, 1691. Sursa: Wikipedia
Latina - lingua franca, pentru transilvăneni
Lingua franca este denumirea limbii care este folosită ca mijloc de comunicare internațională, sau chiar locală acolo unde există mai multe minorități, între persoane a căror limbă maternă este diferită și pentru care este străină. Își trage numele de la lingua franca mediteraneană sau sabir, o limbă vorbită în porturile mediteraneene între cruciade și secolul al XIX-lea.
Cu toate că de la sfârșitul secolului al XV-lea există mărturii despre cunoașterea reciprocă a limbilor vorbite de către populația maghiară și germană din orașe, se pare totuși că acest fenomen nu a fost unul foarte răspândit.
”Latina a servit ca lingua franca și oamenii care au trăit în aceeași țară rareori au învățat limba maternă a celuilalt (cu excepția acelor familii de aristocrați și intelectuali care datorită relațiilor lor de familie erau deja multilingve). În orașele mai mari, notari și scribi latini și germani au lucrat pentru a răspunde la scrisorile primite în funcție de limba în care au fost scrise, dar ei au tradus dintr-o limbă în cealaltă doar în cazuri excepționale. De asemenea, limbile scrise și orale difereau adesea în Evul Mediu, și traducerea dintr-o limbă în alta, ori cunoașterea limbii celuilalt, a altei etnii din regat nu a fost o practică atât de naturală și răspândită ca în perioada premodernă”, se precizează în studiu.
Universitatea săsească de la Sibiu: „Nici un ungur să nu fie primit”
Un caz special din acele timpuri se petrecea în Sibiu, un oraș fondat în jurul anului 1150 de coloniști germani și păstrat de către aceștia pentru ei, accesul fiind limitat pe bază etnică.
”Pentru cei care nu erau de etnie germană, chiar și obținerea dreptului orășenesc a întâmpinat dificultăți. În 1541, comunitatea orașului hotărăște ca numai germanii să primească dreptul de a cumpăra case în oraș, limitând astfel cercul acelora care puteau spera la obținerea dreptului de a deveni cetățeni ai Sibiului. Peste cinci ani, această hotărâre a fost urmată de restricții severe aplicate breslelor, fiindu-le interzis să angajeze maghiari care nu au posesiuni pe Pământul Săsesc (Sachsenboden)”, scrie Mária Lupescu Makó.
Încă înainte de această reglementare generală, unele bresle au introdus în statutul lor dispoziții de excludere a maghiarilor.
Un exemplu ar fi statutul breslei lăcătușilor și pintenarilor din Sibiu, adoptat la 20 august 1518, unde se stipulează ca ”nici un ucenic ungur să nu fie primit să învețe meseria, asta este și să fie oprit în meserie”.
Restricția a fost preluată și în statutele breslei lăcătușilor, stabilite de Universitatea Săsească la 24 noiembrie 1540, prin formularea „nici un ungur să nu fie primit”.
Sașii din Sibiu, toleranți doar cu germanii din vest
Restricțiile au continuat, breslele introducând noi interdicții în funcție de propriile interese. Printre ele s-a remarcat breasla aurarilor din Sibiu, una dintre cele mai prestigioase și puternice. Astfel, într-o primă fază i-au exclus din breasla aurarilor pe fiii țesătorilor, în 1560 au interzis fiilor bărbierilor să intre în aceiași breaslă, iar în 1573 au refuzat să ia calfe maghiare de aurari în breaslă. Această din urmă decizie, combinându-se cu alte injurii, a escaladat într-un conflict major și mai apoi într-un proces între aurarii sibieni și clujeni, câștigat de aceștia din urmă.
”Trebuie precizat că, dincolo de faptul că au avut la bază în primul rând cauze economice și comerciale, pe parcursul acestor neînțelegeri s-a uzat în mod constant și de „arma” etnicității. Dacă intrarea maghiarilor în breslele sibiene a fost îngreunată, accederea lor (și în general a străinilor) în stratul superior și participarea la conducerea orașului (în afară de câțiva italieni asimilați33) a fost aproape imposibilă”, scrie în studiu.
Această regulă poate fi urmărită în izvoare începând cu mijlocul secolului al XIV-lea, și a servit nu doar la ținerea la distanță a maghiarilor, dar și a românilor și a „grecilor” (supușii din Balcani ai Imperiului Otoman), stabiliți într-un număr tot mai mare în jurul orașului, ca urmare a cuceririlor turcești. Pe de altă parte, germanii noi veniți din alte părți ale Europei puteau aspira la o carieră în administrația urbană la cel mai înalt nivel.
Politica strictă de naționalitate a fost pusă în aplicare cu consecvență care însemna și faptul că nu a existat o diferență lingvistică între noii veniți și locuitorii germani autohtoni – în afară de dialectul deosebit al primilor coloniști, care în timp a devenit un dialect independent, precizează Mária Lupescu Makó.
În câteva sute de ani maghiara a reușit să învingă latina
Latina a fost adoptată în spațiul transilvănean împreună cu formele feudale ale organizației statale și bisericești. Forma ei medievală poate fi caracterizată de fapt ca fiind o limbă artificială, deoarece cei care o foloseau își formulau de fapt gândirea în limba lor vorbită (limba vulgară) și-și traduceau apoi ideile, uneori deformându-le.
Începând cu mijlocul secolului al XV-lea, în mediul orășenesc, asupra limbii latine s-a exercitat o influență tot mai pronunțată din partea limbii germane, care a început să înlocuiască limba latină în multe domenii ale vieții urbane din orașele transilvane, cu o populație majoritar germană.
Cu toate că, spre sfârșitul Evului Mediu, folosirea limbii latine începe să scadă direct proporțional cu creșterea limbilor vulgare, ea rămâne principalul canal de comunicare al orașelor cu organele administrative și juridice centrale și locale.
Limba germană a fost utilizată în comunicarea internă în mod constant încă din perioada venirii coloniștilor din diferitele părți ale spațiului german.
Primul document scris în limba germană datează din 1411 și este o chitanță care atestă datoria sibianului Martin Chraus către un cetățean vienez pentru postavul preluat. Acest act însă nu a fost scris la Sibiu, ci la Viena, păstrându-se tot acolo. Primul act emis de orașul Sibiu în limba germană provine din 1453: primarul și jurații din Sibiu comunică juraților din Viena rezultatul unei anchete.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, numărul documentelor emise în limba germană rămâne încă scăzut, cele existente referindu-se mai ales la bresle și statute, pricini economice și comerciale, precum și evenimente politice și diverse relatări.
O caracteristică comună a acestor acte scrise în limba germană este că destinatarul ori beneficiarul acestora erau comunitățile urbane săsești ori orașe germane. O schimbare lingvistică mai semnificativă intervine în secolul următor, atunci când numărul documentelor, scrisorilor redactate în limba germană crește semnificativ.
Limba maghiară, cu toate că a fost utilizată de mulți orășeni în spațiul oral, a fost restrânsă la acele domenii ale vieții care nu au necesitat scrierea. Această utilizare fundamental orală a limbii maghiare îngreunează procesul prin care putem aprecia în mod real rolul și răspândirea ei. Pentru realizarea acestui demers, cele mai bune surse sunt reprezentate de glosarele latino-maghiare, vocabulare ce sunt destinate însușirii practice a limbii, și care ne parvin din orașele cu populație predominant germană, cum ar fi glosarul latino-maghiar de la Bistrița din jurul anului 1395, conținând peste 1300 de termeni maghiari.
Pe parcurs însă, în Principatului Transilvaniei, limba maghiară va dobândi statutul de limbă „oficială”. Utilizată nu doar în administrația internă, încetul cu încetul limba maghiară va fi cea care va fi tot mai des folosită și pe planul relațiilor internaționale, în situația istorică dată, în acest spațiu, precizează autoarea.
Chiar și așa, latina însă nu dispare în totalitate din orașe, doar își pierde locul de frunte. Va fi în continuare folosită în administrație, în relațiile externe, învățământ, religie, cultură, asemănător limbii germane. Astfel, caracterul multilingv al țării se păstrează în continuare și în perioada premodernă, doar ordinea și procentajul limbilor se schimbă față de perioada medievală.
Cum comunicau ”valahii” din Țara Românească și Moldova cu cei din Transilvania
Cancelariile voievodale din Moldova și Țara Românească, prin scribii maghiari angajați, corespondau cu voievodul și principele Transilvaniei în limba maghiară, nu în latină, susține Mária Lupescu Makó.
Cluj - Bastionul Croitorilor - 1913. SUrsa foto: Wikipedia
Clujul trilingv și bătălia pe plăcuțe
La Cluj, locuitorii orașului, fie maghiari sau sași, au cunoscut și folosit limba maghiară, fiind și motivul pentru care în administrația locală și centrală limba actelor, devenite tot mai importante și numeroase, a fost cea maghiară.
Este elocvent faptul că chiar și notarul ales din rândul națiunii săsești, tânărul Gáspár Heltai a redactat protocoalele orașului și alte documente în limba maghiară la fel de bine ca și predecesorul sau succesorul său, ales din rândul nației maghiare, cu toate că, potrivit sistemului paritar, ar fi putut opta pentru limba germană.
Cei aparținând națiunii săsești de la Cluj, fără a renunța la drepturile lor, au acceptat folosirea limbii maghiare în actele interioare, ca limbă preponderent utilizată în regiune, din motive practice, susține Mária Lupescu Makó.
Situația le-a fost ușurată de faptul că datorită conviețuirii au devenit buni cunoscători ai limbii maghiare, față de sașii din sud, stabiliți compact, într-un bloc. Au stăruit însă în folosirea germanei în mediul ecleziastic, religios, adică în biserică, cu toate că prezența numeroaselor confesiuni în oraș în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a generat multă tensiune.
În 1580, când textul unei plăci comemorative festive, privind construcția podului din fața Porții Podului a fost redactată inițial în limba maghiară, membri națiunii săsești au protestat, făcând referire la uniunea din 1458, cerând pe bună dreptate ca pe placa comemorativă să fie sculptată și un text în limba germană, identic cu cel maghiar.
Protestul a fost aprobat de consiliu, dar juzii au hotărât într-un final ca limba plăcii în care urma să fie eternizat construcția podului să fie latina, limba pe care au continuat să o folosească în documentele solemne.
”În alegerea făcută probabil un rol esențial l-a jucat și factorul economic, sculptarea unui singur text fiind mai ieftină”, precizează Mária Lupescu Makó.
Cine este Mária-Magdolna Lupescu Makó
Conf. univ dr. Mária-Magdolna Lupescu Makó a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai în 1996, cu specializare în istorie.
A obținut un master în istorie medievală (BBTE, 1996; Universitatea Central Europeană/CEU, Budapesta, 1999) și și-a susținut teza de doctorat despre societatea nobilă și cultura materială a Transilvaniei medievale la BBTE în 2008.
Între 1996 și 1997 a fost bibliotecarul Asociației Muzeele Transilvaniei, din 1998 este asistent didactic la Catedra de Istorie Medievală și Istoriografie a Facultății de Istorie și Filosofie BBTE, din 2011 este asistent universitar, din 2017 a fost conferențiar universitar la Institutul Maghiar de Istorie.
Domeniul său de cercetare acoperă istoria medievală a ordinelor mendicante, problema societății ecleziastice și religiozității transilvănene, investigarea istoriografiei maghiare medievale și moderne, istoria culturală medievală și modernă timpurie a Transilvaniei.
A participat la numeroase proiecte interne și internaționale de cercetare a bisericii și a istoriei culturale. Este membru al Asociației Muzeele Transilvaniei, organismul public extern al Academiei Maghiare de Științe, Secolele Transilvaniei.
Este redactor al anuarului Institutului Istoric Maghiar din Cluj.
Sursa foto: Sibiul.ro
Ai fost martorul unui eveniment care crezi că ar merita să fie prezentat în ziar?
Folosește modulul de sesizări din TS App, aplicația de mobil Turnul Sfatului, iar noi vom prelua și aprofunda subiectul.
Descarcă aplicația de aici: https://tsfatului.app.link/download
Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube
Tag-uri: limbile vorbite in transilvani , ce limba se vorbea , maghiari , unguri , sasi , cluj , Sibiu
Vizualizari: 7355
Ultimele comentarii
Acum 1 oră
Free Piața Transilvania! :)))
Acum 2 ore
Rica
Acum 2 ore
Nonick
Acum 2 ore
Serafim Scorobete
Acum 2 ore
Adrian Antonie