Am fost la Mănăstirea Măgura-Jina. Raiul unde se fac ceaiuri, cosmetice și cele mai bune dulcețuri

„M-am născut fără părinți. Mama m-a lăsat acolo, la spital. Când să vină să alăpteze, imediat m-a părăsit. Și pe pătuțul meu scria abandon. Am fost mai mulți copii care...” și Carmen nu mai continuă fraza. Nu am simțit nici tristețe, nici furie în glasul ei. Povestea liniștită și detașată pe băncuța de lângă biserică de parcă n-ar fi fost povestea ei. Pe fundal, glasurile ca de cristal ale măicuțelor de la Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului” de la Măgura-Jina cântau psalmii slujbei de dimineață, iar cățelușa unor pelerini se întinsese pe spate în iarba moale și ușor umedă a dimineții de 21 iunie.

În acea dimineață m-am trezit la ora patru pentru a ajunge la Mănăstirea Măgura, situată la al doilea hotar al Jinei, în județul Sibiu, la granița cu Alba. Voiam să prind cât mai mult din viața măicuțelor, inclusiv prima slujbă a dimineții. Vorbisem înainte cu maica stareță Olimpiada și știam că putem ajunge pe două drumuri la mănăstire. Fie pe ruta Sibiu-Sebeș, apoi stânga spre Șugag și satul Dobra de unde mai urci 8 kilometri pe drum forestier până la mănăstire, fie pe ruta Poiana, Jina și apoi în Dobra. Am ales cel de-al doilea drum, pentru că era mai frumos, mai spectaculos și merita să prinzi un răsărit de soare în creierul munților.  

Ctitorită de un preot pensionat și o măicuță alungată de comuniști

Era încă rece afară când am ajuns la mănăstirea ce poartă hramul „Nașterea Maicii Domnului”. 20 de suflete viețuiesc aici, cu tot cu maica stareță Olimpiada Barbu și preotul monah Nicon Sturza. În biserica situată la 1.800 de metri, în mijlocul unui peisaj care îți taie răsuflarea a început Utrenia. Slujba prin care se înalță primele gânduri către Dumnezeu. Intru încet, făcând semnul crucii, în biserica micuță și frumos pictată de moldoveanul Radu Ghenghea în urmă cu zeci de ani. Mă așez pe un scaun și privesc măicuțele care, cu evlavie, vorbesc cu Dumnezeu.  

Mănăstirea a luat naștere din dorința păstorilor de a avea un loc unde să se roage.

„Ei veneau acasă în luna mai și plecau în septembrie și nu aveau o slujbă toată vara. Din dorința lor s-a ridicat mănăstirea Măgura, în hotarul de sus”, aveam să aflu mai târziu de la maica stareță.

În anul 1991, aici sus, s-a nivelat terenul, iar în anul 1993-1994 a început construcția. Prima dată s-a ridicat Biserica, iar ctitor a fost Părintele Ioachim. Era dulgher și cu mâinile lui a lucrat la ridicarea bisericii. Părintele era pensionar atunci, apoi s-a călugărit și a rămas la mănăstire. Oamenii îl știu de fratele Ioan. A murit anul acesta, în luna ianuarie, la 93 de ani. Mormântul său este chiar în fața lăcașului pe care l-a ridicat. De la începuturi i-a fost alături maica stareță Maria Streulea. Originară din Jina, maica s-a întors acasă în anul 1959 când comuniștii au dat un decret prin care mii de viețuitori au trebuit să-și părăsească mănăstirile. Ea era la mănăstirea Râmeț atunci. După revoluția din 1989 s-a dat din nou posibilitatea de a se construi mănăstiri și tânjind după viața monahală, s-a alăturat părintelui Ioachim și credincioșilor din sat în ridicarea mănăstirii.

După Utrenie, urmează Ceasurile și mai apoi Sfânta Liturghie. Slujba avea să dureze până la 9.00, așa că mă ridic și ies din biserică. O pornesc pe munte în sus, să admir împrejurimile. O oază de liniște, fără semnal la telefon. Doar dacă îți pui în cap să urci de la mănăstire, aproximativ 1 kilometru, să treci de un stejar ca o poartă spre alt tărâm ai noroc de câteva liniuțe pe telefon.

Carmen a ajuns de la orfelinat, apoi în Danemarca și apoi la Mănăstirea Măgura

La întoarcere, pe băncuță, lângă biserică, stă Carmen, o femeie de 44 de ani cu spiritul unui copil plin de entuziasm.

„Haideți lângă mine, că e mai soare”, îmi spune ea. Mă așez pe bancă și în câteva minute încep să-i ascult povestea. Este de 10 ani la mănăstire și acum le ajută pe măicuțe la treburile zilnice. Adună plante de pe munte și o iubește pe maica stareță Olimpiada, ca pe ochii din cap.

„Verișoara maicii starețe m-a găsit pe străzi, în orașul Costești, județul Argeș”, spune ea privind când la firul ierbii de la vârful încălțărilor, când la mine.   

„M-am născut fără părinți. Mama m-a lăsat la spital. Când să vină să alăpteze, imediat m-a părăsit. Și pe pătuțul meu scria abandon. Am fost mai mulți copii care...” și Carmen nu mai continuă fraza. Nu am simțit nici tristețe, nici furie în glasul ei. Povestea liniștită și detașată de parcă n-ar fi fost povestea ei.

Au ținut-o în spital până la vârsta de 2 ani. Apoi a ajuns într-un orfelinat. Acolo a învățat să nu se încreadă în oameni.

„Fiind la casa de copii, chinuită, bătută, pusă la cerșit, nu prea aveam încredere în oameni. Eram speriată”, povestește Carmen.

Dar pentru că o iubește mult pe Maica Domnului a ajuns, în cele din urmă, la mănăstire.

„M-au primit cu foarte multă dragoste și Înalt Prea Sfințitul Laurențiu, care este un om nemaipomenit, au fost foarte primitori. Aici, la mănăstire am primit mâncare, am primit adăpost și am primit o familie. Rămân datoare pe veci”, spune Carmen, cu sufletul plin.

Vorbele ei se împletesc cu vocile calde ale maicilor care cântă psalmii în mănăstire. O privesc. Este atât de senină acum și fiecare cuvânt rostit are o însemnătate atât de specială pentru ea. Parcă fiecare suferință a contat în drumul parcurs de ea.

„Și acum merg după plante, le știu pe toate și mergem după ce ne spune maica stareță. Aici le-am învățat pe toate. Mergeam cu maica Veronica și cu maica stareță și așa le-am învățat. Acum am învățat și psaltică la strană, de toate am învățat. Dacă aveam părinți poate aș fi ajuns undeva sus, dar nu știu dacă aș fi vrut să fie altfel de cum este acum. Când mă gândesc nu aș fi crezut niciodată că voi ajunge să cunosc atâtea. Viața mea a fost un calvar, un chin. Trebuia să cerșesc, asta era datoria mea. De la 5 anișori am început să cerșesc. Eram vreo șase, șapte copii și pe fiecare ne punea la câte un colț de stradă. Și toți banii ni-i lua”.

„Cine, Carmen? Cine vă punea să cerșiți”, am întrebat.

„Fetele mai mari”, a răspuns ea.

Carmen își amintește că au încercat o dată să pitească ceva bănuți să-și cumpere un ecler. Văzuseră pe stradă pe cineva mâncând.

„Nu știam atunci că este ecler, dar ni se părea că arată așa de bine și ne doream așa de mult. Și-au dat seama și ne-au dezbrăcat. Ne-au luat toți banii și am luat o mamă de bătaie de am ținut-o minte, să nu mai încercăm să ascundem bani. Ni-i luau ca să-și cumpere țigări. Apoi m-au învățat și pe mine să fumez. M-au obligat să trag din țigară pe peronul unei gări. Am tras primul fum și am căzut. Apoi cerșeam bani și strângeam chiștoace și pentru mine și pentru ele.”

Carmen (foto stânga), Maica Stareță (foto dreapa)

„Sfinte Dumnezeule/Sfinte tare/Sfinte făr’ de moare/Miluiește-ne pe noi/Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor, Amin”, se aude cântarea întreit sfântă peste vocea lui Carmen.

Totul pare rupt din altă viață, iar fata continuă să-și spună povestea de film. A fost luată de o familie din Danemarca, printr-o organizație care venea la orfelinat. A învățat daneza la perfecție, scris și citit, dar nu a rezistat acolo pentru că biserica era departe de casa ei.

„Știți, eu o iubesc mult pe Maica Domnului.”

Și s-a întors în România și a ajuns la Mănăstirea Măgura unde a învățat să nu se mai legene și unde primește toată dragoste din lume.

„Maica stareță este mai mare cu doi ani decât mine, dar i-am spus de când am văzut-o, mamă. Așa am simțit să-i spun. Pentru că ea mi-a dat mie o dragoste, pe care numai o mamă o poate da. Și ea iubește mult orfanii. Mă apără, iar eu sunt foarte fericită. Sunt mândră de ea. Vă rog să spuneți la toată lumea cât este de minunată și de milostivă”,  își încheie Carmen povestea.  

O mănăstire și două laboratoare

Biserica este mai animată. S-au trezit pelerinii și s-a umplut de glasuri de copii. Preotul monah, Nicon și un alt preot de mir venit la mănăstire țin Sfânta Liturghie. Maica Olimpiada este încă la strană. În anul 2000 avea 22 de ani, când a ajuns aici. A ales singură să vină, chemată fiind de dragostea pentru Dumnezeu.

„Deși oamenii au încetățenită în minte ideea că la mănăstire ajungi în urma unei traume, nu este întotdeauna așa. Sunt mulți care se dedică acestei vieți din dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni”, spune maica.

Când a venit la mănăstire nu era nici curent, nici apă trasă în casă. 11 ani au fost condițiile mult mai grele, dar era frumos.

„Era o viață mult mai simplă”, își amintește ea.

După slujbă și micul dejun, la mănăstire începe forfota. Totul acolo este făcut prin munca lor și a oamenilor cu suflet mare care au mai pus umărul când au ajuns pe la mănăstire. Lucrurile au înaintat cu pași mici, dar siguri, pentru că fiecare știe ce are de făcut.

Preotul și-a schimbat sutana în haine de lucru și a pornit să scoată lutul din munte. Carmen și-a luat desaga în spate și a plecat după plante. Este sprintenă și, în treacăt, mângâie creștetul unui copil care aleargă prin curtea mănăstirii. Câteva măicuțe au pornit pe celălalt deal, la grădina de zarzavat pentru a prăși cartofii.

Cea mai mare realizare a măicuțelor sunt două laboratoare create la mănăstire. Unul de produse alimentare și unul de cosmetice. Astfel, la mănăstirea Măgura-Jina se fac siropuri, dulceață, compot, sucuri, zacuscă, bitter și ceaiuri din plante și fructe de pădure culese de pe munții din vecinătate. De asemenea se fac săpunuri, deodorant și creme. Produsele sunt naturale și făurite de mâinile și după rețetele priceputelor măicuțe. Multe dintre ele sunt cu facultate sau studii în domeniu. Maica Ileana, de exemplu, înainte de a veni la mănăstire a fost medic de familie. Este de doi ani aici și cunoștințele ei sunt prețioase.

Maica Veronica, în schimb, a absolvit o școală de farmacie și a lucrat în domeniu, de aceea știe atât de multe despre plante.  

„Cu pași mici, mici încercăm să introducem produsele noastre pe piață pentru ca oamenii care le doresc, să le cumpere. Avem și grădină unde creștem noi, ce nu crește în flora spontană”, spune maica Olimpiada.

Și în timp ce povestește o luăm la pas și noi spre grădina de zarzavat.

Pe drum, maica stareță continuă.

„De anul trecut am început să facem tabere de voluntariat pentru cules plante medicinale. Ne-am gândit noi să mai rupem copiii de tehnologie și a fost o bucurie pentru toți. Le place că este munte, sunt liberi, aleargă, fac și ei ce pot. Sunt trei perioade de tabere, la sfârșitul lunii iunie, la sfârșitul lunii iulie și din 18 până în 30 august. Deja sunt ocupate toate locurile. Vin copii din toată țara. Din Constanța, Timișoara, Cluj, Mureș, de peste tot. Vin copii din familii care nu au posibilități de a-i trimite în alte tabere, iar pentru părinții lor este ceva extraordinar să aibă un loc în care să-i trimită să adune amintiri”, spune maica.

Și ce amintiri frumoase! Aproape de Dumnezeu, într-o lume fără ecrane, cu aer curat, cu peisaje pe care le poți explora și cu multă iubire de oameni.

Oamenii îl caută pe Dumnezeu

Întorși la mănăstire am mers în pod, locul optim de uscare a plantelor pentru ceai. După uscare sunt depozitate în saci vidați de hârtie ca să nu fie afectate de umiditate. Coada calului, trei frați pătați, cimbrișor, mentă, muguri de brad, toate stau pe rafturi, frumos împachetate.

Mergem apoi spre laboratoare, acolo unde, într-unul tocmai se prepara un suc de soc, iar în celălalt un săpun. În drumul nostru trecem pe lângă un război de țesut cu nelipsita suveică. Iarna maicile țes straie și pături. Glasurile copiilor veniți la mănăstire se aud vesele în curtea mănăstirii. O familie de tineri, venită din Republica Moldova, tocmai își serbează fetița cu un tort mov, de fructe.  

„Unii fac și două ore până ajung la biserică, dar vin”, spune maica stareță. La mănăstire sunt 20 de locuri de cazare pentru pelerini.

„Îl mai iubesc oamenii pe Dumnezeu, maică?”, o întreb dintr-o dată.

Se uită la mine zâmbind „Oamenii îl caută pe Dumnezeu și asta cred că este foarte bine”, iar privirea ei se mută spre orizontul albastru, iar mai apoi spre cimbrișorul înflorit, una dintre cele mai curtate plante.

Preot monah la mănăstire de 25 de ani

În anul 1995 s-a ridicat corpul de chilii, iar din 1998 de când a venit și părintele Nicon s-a închegat și obștea. Mănăstirea s-a ridicat încet, după posibilități. „Noi le facem pe rând, tihnit, ca la o casă. Am lucrat noi mult, de asta avem și o mare bucurie când privim în jur”, spune maica stareță.

Acum, cea mai tânără este sora Irina care are 25 de ani și cea mai în vârstă este maica Macrina, mama preotului Nicon. Femeia are 86 de ani.

Preotul Nicon vine dintr-o familie cu nouă copii. Patru feciori și cinci fete. Din munții Apuseni se trage. A simțit chemare și a ales mânăstirea. A venit dintr-o viață obișnuită, după ce a terminat școala și a învățat să lucreze lemnul. A fost îndrumat de părintele Cleopa, care cu darul lui i-a arătat calea. Nu a fost singur, pentru că și unul din frații lui a urmat aceeași cale și astăzi este monah în Argeș.  

„Tinerii de astăzi nu mai au curaj. Au așa o frică, o reținere și nu se mai îndreaptă nici spre viața monahală, nici spre familie. Este tare greu, dar nu trebuie să fim triști, pentru că poporul Român încă însetează și-L caută pe Dumnezeu”, spune părintele.

Oamenii vin la spovedanie și duminica la slujbe. Spune că vin oameni cu sufletul greu, cu probleme mari și care încearcă să găsească răspunsuri la mănăstrire.

„Niciodată nu am fost pentru pedeapsă. Eu am înțeles mesajul Sfântului Ioan Gură de Aur care ne chema să vindecăm rănile, nu să le accentuăm. Omul deja vine necăjit și eu avem un duhovnic care-mi spunea: Măi, dacă ai scos omul din apă, nu-l mai întreba de ce s-a udat, ci salvează-l. Adevărul este că în zilele noastre este nevoie de dragoste mai mult ca oricând. Atât în monahism, cât și în familie”, mai spune preotul.

Ne plimbăm pe lângă mormintele în care își dorm somnul de veci, inclusiv ctitorii mânăstirii.  

„Aici în Biserică, prin Sfintele Taine ni se descoperă Isus viu și atunci este și păcat să nu profităm de acest mare dar”, șoptește preotul.

Și am vorbit mult, despre lume, oameni, despre dragostea și bunătatea lui Dumnezeu, despre timpul inexistent al oamenilor mari, despre somnul de duminica dimineața care te împiedică să mergi la biserică, despre zecile de copii care sunt primiți vara cu brațele deschise la mănăstire să alerge gălăgioși, despre bine și despre rău, despre cum să alegi omul care este om și despre îndrăzneala de a arunca cu piatra.

Așa ne-am despărțit după-amiaza târziu de preotul Nicon și de maica Olimpiada, vorbind despre frumos și cu promisiunea caldă de a ne revedea, acolo sus, atât de aproape de Dumnezeu.

Seara urma să înceapă vecernia și pavecernițele, iar maica ne-a îndemnat să mai venim, să rămânem și peste noapte, pentru că oricine este primit cu brațele deschise la mânăstirea situată la al doilea hotar al Jinei.

De asemenea, cine dorește să se convingă de produsele făcute de măicuțe o poate face sunând la numărul de telefon 0728.795.215 sau pe site-ul www.maguraderai.ro, care va deveni funcțional în curând.

Ai fost martorul unui eveniment care crezi că ar merita să fie prezentat în ziar?
Folosește modulul de sesizări din TS App, aplicația de mobil Turnul Sfatului, iar noi vom prelua și aprofunda subiectul.
Descarcă aplicația de aici: https://tsfatului.app.link/download

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube

de Raluca Budușan

Sănătate, Educație
Telefon:
0766 905 671