Amintiri de Crăciun. Ciprian Ștefan: ”Nu conta că mergeam 5 km prin pădure, eram o trupă faină, care se distra și simțea magia Crăciunului”

În spiritul sărbătorilor de iarnă, vă invităm să călătoriți în timp și să vă lăsăm purtați de relatările unor personalități cunoscute de toți sibienii. Acești oameni împărtășesc cu noi amintirile și tradițiile Crăciunului din copilăria lor, oferindu-ne o privire intimă asupra magiei acestei sărbători.

Vom descoperi povești care ne duc înapoi în timp, în vremurile în care în decembrie era zăpadă și pe străzi mai circulau sănii trase de cai, iar cei care povestesc astăzi erau doar niște copii. Unii plini de entuziasm și speranță.

Ciprian Ștefan, directorul CNM Astra relatează despre Crăciunul copilăriei lui, în Apuseni, alături de frați și părinți. Intra de Sărbători în rolul lui ”Irod” și mai apoi al ”popii”.

”Sărbătorile de iarnă erau așteptate încă din octombrie, când, de obicei, cădea prima zăpadă în comuna mea natală și eram introduși în atmosfera de iarnă. De ce din octombrie? Pentru că număram zilele până la data de 15 noiembrie când se prindea Postul Crăciunului și începea perioada de repetiții pentru colinda de Crăciun. În clasele primare, cam până la vârsta de 12 ani mergeam doar cu steaua, cu Craii, după ce împlineam 14 ani.

Cu Steaua eram 4 copii, noi trei, frații, și încă un vecin, eu fiind Irod, frații mei și vecinul fiind crai de la răsărit, Melfior, Gaapar și Valtezar (erau numele românizate date crailor de la răsărit în zona noastră). Trebuia să ne facem rost de costumație, Irodul fiind in costum roșu, Melfior era albastru, Valtezar, verde, iar Gaspar - galben. Nu era ușor să găsești prin casă haine de culoarea respectivă, dar mama, tata și bunicii făceau tot posibilul să le avem.

De exemplu, tatăl meu lucra la mina din Gura Barza și ne făcea acolo săbiile de tăietură (tăietura era lovirea săbiilor când dădeam replicile), iar mama ne ajuta cu coifurile, ea lucrând la primărie ne procura mai ușor carton mai tare, să le putem face, apoi colora. De exemplu, Irodul avea coiful în formă de creastă de cocoș, cu lemn de bănuț verde. Steaua era realizată de bunicul din partea tatălui, era o stea din lemn cu zurgălăi prinsă de un băț din lemn de corn, dar steaua se rotea și zurgălăii aduceau o notă muzicală foarte frumoasă.

După ce eram liniștit cu componenta logistică începeau repetițiile, în fiecare săptămână, o zi prin rotație, pentru că aveam replici de zis și stabileam colindele ce aveau să fie colindate (de Crăciun se colindă, nu se cântă!), maxim 4-5 colinde. Eu, fiind cel mai mare, eram desemnat să țin și punga cu banii.

Plecam la colindat pe la 12, în ajunul Nașterii Domnului, începeam pe Valea Sălătrucului și terminam la 11 noaptea, pe Valea Plaiului, iar în ziua de Crăciun, pe Valea Satului. Apoi ne adunam la părinții mei acasă și împărțeam banii adunați.

Era un obicei frumos, dar solicitant. Până pe clasa a 3-a credeam, dacă bine îmi amintesc, în Moș Crăciun și trebuia să fim seara acasă că venea Moșul. E adevărat că până pe clasa a 3-a, când mergeam la colindat, aveam un cal cu noi! Calul era un vecin șugubăț, care ne însoțea să nu ne muște câinii sau cei mari să ne chinuie cu zăpadă, clar primea recompensa în fiecare casă, un pahar două de crampă (țuică fiartă cu piper).

Craii! Altă poveste. După 14 ani aveam voie să mergem cu Craii. No, păi alte colinzi, și din acelea bătrânești, fiindcă erau familii care aveau colinda lor bătrânească și aia trebuia colindată ca să fie și plătită. Am mers cu Craii până în anul 1 de facultate! Doamne, fain era! Eu eram Popa! Era Irod, Melfior, Valtezar, Gaspar, Cătana, Popa, Ciobanul, fiecare cu rolul lui. Începeam la ora 13, în Ajun, și terminam a doua zi, de fapt în ziua de Crăciun, cu oprire obligatorie la Sfânta Liturghie unde colindam o colindă cu cantorii și preotul din sat.

Toată lumea ne primea! Ajungeam până în cele mai îndepărtate cătune din comuna mea, unde mai erau câteva familii și nu mai fusese nimeni să-i colinde de ani de zile. Nu conta că mergeam 5 km prin pădure, eram o trupă faină, care se distra și simțea magia Crăciunului. Colindam cu patos pentru că erau colindele bunicilor noștri și ale părinților, citeam emoția și se simțea când mama și tata ne învățau sau ne corectau colindele, dar mai ales când bunicul nostru ne învăța o colindă veche cu pauzele de rigoare dintre versuri sau când trebuia ridicat tonul la mesajul versului. Parcă trăiam cu toții colinda respectivă și trăiam toata magia sărbătorii!

Gastronomic era de așteptat Crăciunul. Nu neapărat pentru produsele din carne, ci pentru prăjituri și cozonac. Participam la frământatul cozonacului și al pâinii, e adevărat, frații mei erau mai prezenți, eu fiind ajutorul mamei la creme sau al tatălui la fripturi.

Bradul de Crăciun trebuia să fie argintiu, din inima Apusenilor, și îl împodobeam cu câlți, globuri, vată, obligatoriu bomboane de pom care nu rezistau decât până în a doua zi de Crăciun. Leșinați! Așa ne tachinau ai noștri!

Îmi este dor de acele vremuri, chiar acum când scriu o lacrimă se prelinge pe obrazul meu și îmi doresc să fiu la fel de sănătos pentru ca din poziția mea la Muzeul ASTRA, sa fac tot ceea ce ține de mine ca aceste tradiții să fie readuse în casele noastre! E ceea ce ne definește și ceea ce ne îmbracă cu bucurie, optimism și dragoste!

Sărbători binecuvântate! Crăciunul e Nașterea Domnului, cel mai FRUMOS DAR primit de umanitate!”

Sursa foto: Arhiva personală a lui Ciprian Ștefan Anghel (primul din stânga)

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).