Potecile măgărușilor. Fascinanta rețea de sute de km de poteci pastorale de deasupra Sibiului

Între culmile delimitate de Rășinari, Sadu, Râu Sadului, Păltiniș, Gura Râului și Poplaca există o impresionantă rețea de poteci pastorale, ale căror rute au fost stabilite de măgăruși. Puțin cunoscute, aceste poteci vechi de sute de ani au o lungime cumulată estimată între 500 și 1.000 de km. Cu excepția ciobanilor – care folosesc potecile pentru a-și coborî la vale produsele de la stână -, a câtorva localnici, puțini alergători, câțiva bicicliști și motocicliști zgomotoși, acest impresionant păienjeniș de trasee rămâne necunoscut.

Cum urci dinspre Rășinari către Prislop, de exemplu, în dreapta drumului prăfuit vei vedea la un moment dat o mică urmă de potecă, una care dispare cotind după un pâlc de conifere pitice. Nu prevestește nimic faptul că de îndată ce intri pe această potecă și îi urci pieptiș prima parte pe sub un tunel verde vei înainta pe o curbă de nivel care te duce până la un «balcon» care se deschide în pădurea de deasupra văii în fundul căreia curge Valea Caselor, oferindu-ți o priveliște de pus în ramă. După care, printr-o livadă părăsită ai cărei cireși sunt anul acesta copleșiți, urci către culmea sub care e Căsuța MGS. De unde poți coborî pe alte poteci fie în Râu Sadului, fie înapoi în Valea Caselor pe un alt traseu, fie poți urca înspre Păltiniș, fie poți coti mai apoi către Poplaca, fie poți alege alte variante.

Vechi de sute de ani, potecile măgărușilor din zona Sibiului rămân o destinație foarte puțin cunoscută

Este doar un exemplu de traseu de câțiva zeci de km, unul din zecile de trasee care pot fi străbătute în arealul relativ restrâns cuprins între câteva sate din Mărginimea Sibiului. Trasee care leagă văi de culmi, curbe de nivel de drumuri înierbate, izvoare de pășuni, traversând multă liniște și peisaje care se lipesc de memorie. Trasee care se intersectează, care împărtășesc puncte de pornire sau de sosire, trasee cu o densitate greu de anticipat. Iar toate aceste trasee au în comun faptul că leagă poteci pastorale care există de sute de ani. Sunt potecile pe care ciobanii își coboară și acum brânza și laptele de la stână până în vatra satului, urmând cele mai scurte și facile rute. Rute pe care, de fapt, măgărușii le-au stabilit, acestea fiind animalele de povară cu care, alături de cai, se asigură transportul produselor între stâne și sate.

Video de Bogdan Brylynski

Foarte puține din aceste poteci sunt cunoscute, deși cu bicicleta, de exemplu, la capetele din Rășinari ale acestor trasee ajungi în 20 - 30 de minute. Cu excepția celor recent (re)marcate în programul Anii Drumeției - precum cele care urcă dinspre Râu Sadului către Căsuța MGS sau coboară din Tomnatic – Păltiniș către capătul din amonte al Râu Sadului – majoritatea acestor poteci nu există pe nicio hartă. Prin urmare, sunt bătute doar de ciobani, de foarte puțini drumeți, ceva mai mulți – dar tot puțini – alergători, de bicicliștii care au învățat aceste trasee (multe porțiuni sunt tehnice, prin urmare e nevoie de o minimă pregătire) și de către motocicliști. 

Captură dintr-o aplicație de monitorizat activitățile în aer liber (Strava). Cu roșu sunt marcate traseele parcurse pe bicicletă pe o parte din potecile măgărușilor din zona de deasupra Sibiului. Cu cât sunt mai „aprinse” aceste trasee (adică au o culoare înspre galben aprins), cu atât au fost utilizate mai dens

Am căutat, prin urmare, să discutăm cu cât mai mulți dintre cei care cunosc și utilizează acest păienjeniș de poteci fermecătoare care creează un peisaj unic în țara noastră. Discuții la finalul cărora am aflat că, de fapt, este ilegal să parcurgi poțiuni din aceste poteci.

Potecul versus cărarea. O istorie de cel puțin 500 de ani

Cristian Cismaru este un înfocat propovăduitor al renașterii specificului rural prin acțiunile derulate sub umbrela My Transylvania. De câțiva ani, a început să promoveze în spațiul public și Țara Colibelor, adică zona coastelor de deasupra Râului Sadului, înțesate de pitorești colibe ale ciobanilor. Colibe înspre care urci tot pe potecile măgărușilor.

„Râu Sadului, Sadu, Cisnădie, Cisnădioara, Rășinari, converg înspre aceleași înălțimi unde oamenii stau cu oile la pășunat în perioada dintre aprilie și iunie și apoi urcă în stratul următor. Direcția înspre care aceste poteci urcă sunt, de fapt, zonele de pășunat folosite cel mai des. Modul în care ajung potecile sus depinde foarte mult de structura fiecărui sat. Dar, în principiu, aproape din fiecare gospodărie puteai în mod normal să ieși în spate pe o potecă dedicată familiei tale. Și atunci există o rețea, o structură de poteci de bătut cu piciorul și cu animalele - așa au fost gândite - foarte-foarte densă. Ce e foarte fain la tipul acesta de potecă este că apare documentată istoric”, povestește însuflețit Cristian.

El citează din „Mărginenii Sibiului. Civilizație și cultură populară românească”, carte apărută în 1985 sub coordonarea lui Cornel Irimie – fondatorul Muzeului Astra -, a lui Nicolae Dunăre și Paul Petrescu. „Cea mai îngustă cale, străbătută numai cu piciorul – potecul (era un «el», nu o «ea», remarcă Cristian Cismaru) – avea o lățime de maxim 30 de centimetri. Când acesta era mai larg, încât se puteau deplasa alături două persoane tot pe jos, se numea cărare”, dă citire Cristian Cismaru din Mărginenii Sibiului. „În vederea evitării unei ciocniri, animalele purtau talăngi sau clopote, iar atunci când se întâlneau două care, unul se demonta. Deci erau niște reguli foarte faine stabilite și noi ar trebui să le valorificăm azi, ca și patrimoniu, mai ales prin bogăția peisajului cultural”, continuă el.

Ca vechime, aceste poteci au câteva sute de ani. „Se presupune că transhumanța a apărut doar după ce a apărut o cerere foarte mare pentru animale și produse. Deci acest moment este dat de începuturile diverselor năvăliri otomane, deoarece acele armate aveau nevoie de aceste animale. Și mai ales comerțul cu Țara Românească, deci înspre est. Personal, cred așadar că aceste poteci au apărut în jurul secolelor XII – XIII. Majoritatea potecilor cred că au 500, 600 – 700 de ani”.

În cazul Râu Sadului (sat format prin «roirea» unei părți a rășinărenilor în următoarea vale în secolul XVIII), se poate calcula că potecile au apărut de aproape 300 de ani. 

Iar modul în care a fost stabilit traseul acestor poteci are o vechime și mai mare. „E o tehnică cunoscută. Dacă ne uităm azi, marile autostrăzi și drumuri din România urmează niște vechi drumuri romane. Pe aproape toate șantierele au fost descoperite vestigii sau rămășițe ale culturii romane. Ceea ce se întâmplă acum este, practic, un model copiat de la romani, care în momentul în care aveau de mers către mine de fier sau diverse alte castre, lăsau în fața lor măgarii. Măgarii știau exact care e cel mai simplu și mai economic mod de a ajunge într-un anumit punct. Similar se întâmplă și în zonele montane din România, unde majoritatea potecilor sunt bătute mai întâi de animale. Ele aleg așa-numita rută”, descrie Cristian Cismaru.

Pentru Cristian Cismaru, una din valențele valorilor acestor poteci este aceea că sunt încă folosite în același scop de sute de ani. „Atuul nostru foarte mare este că încă există acest peisaj cultural, în care omul interacționează cu natura, foarte ciclic – face exact același lucru în fiecare perioadă a anului. Și, mai ales, agricultura practicată la scară foarte mică, având turme care nu depășesc 300 – 400 de oi. Prin faptul că nu stau în același loc, asigură un element vital: biodiversitatea. Fără ea, nu mai avem cum avea grijă de casa aceasta comună, care este Pământul”.

Bucur Bleju, cioban din Râu Sadului

Cei care parcurg în această perioadă potecile măgărușilor se vor întâlni fără doar și poate cu cei care au dat prima oară sens acestor trasee, ciobanii. Unul dintre ei este Bucur Bleju, care își amplasează la fiecare început de vară stâna deasupra Râului Sadului, sub o culme de unde vede Sibiul. La fel ca majoritatea ciobanilor care mai păstoresc oile în munți în aceste vremuri, și Bucur Bleju e mai mult singur. Are către 70 de ani și povestește oricui îl întreabă „De aici la vale, de exemplu, mergem cu caii cu laptele. Ăsta e drumul de mers pe jos. Cu calul, cu măgărușii, pe jos, înainte toată lumea mergea pe aici”, arată ciobanul către poteca marcată acum cu bulină de culoare roșie.

După o șa și o nouă culme, ajungi la stâna lui badea Gheorghe Stancu. Lumea nu o mai știe după numele ciobanului, ci drept Căsuța MGS. Cabană la care în fiecare sfârșit de săptămână urcă pe o una din potecile măgărușilor sute de drumeți. „Merem pe potecile astea. Venim la deal cu măgarii cu caii, băgăm laptele la vale, venim la deal”, descrie Gheorghe Stanciu. Întrebat cine va mai folosi potecile după ce nu le vor mai călca ciobanii cu ai lor măgăruși, pentru bătrânul cioban lucrurile sunt clare. „Vor veni domnii”, spune Stancu privind înspre turiștii care la fiecare final de săptămână urcă înspre stâna ridicată de el acum mai bine de 30 de ani.

Cum alergatul pe aceste poteci are impact pozitiv imediat

Până să apară Căsuța MGS, cele două-trei trasee care duc fie din Râu Sadului, fie din Prislop sau Valea Caselor înspre fosta stână erau rareori bătute de drumeți, chiar și marcate fiind. Una din explicațiile pentru care aceste trasee nu erau folosite e simplă: în absența Căsuței MGS, drumeții nu aveau o destinație la care să oprească.

Potecile fără o destinație de odihnă și alimentare nu sunt atractive pentru drumeți

Și tocmai de aceea, majoritatea potecilor măgărușilor sunt arareori bătute de pasul omenesc. Printre cei puțini care o fac sunt pasionații de alergare montană. Urme pe Play este un concurs care reunește sute de astfel de alegători (la ediția din acest an au fost 653), pe care îi poartă pe poteci ale măgărușilor care au punctul de pornire și de sosire în Rășinari. Răzvan Morariu este organizator al acestei competiții, a cărei idee i-a venit pe când alerga pe aceste trasee. „Traseele nemarcate din Mărginime le văd categoric ca având un potențial extraordinar pentru turismul activ și prietenos cu mediul. Poate fi atât un mijloc economic important ( poate justifica șederea îndelungată a turiștilor care vor să încerce mai multe trasee), cât și conectarea urbanului apropiat cu zona aceasta benefică pentru starea fizică și psihică. Este un «win-win situation». Ca sibieni suntem extraordinar de norocoși că avem acești munți în imediata noastră apropiere și o dată ce îi parcurgi te îndrăgostești iremediabil de ei”, arată Răzvan.

Sursa foto: Facebook / Urme pe Play

Bucur Bogdan, primarul comunei Rășinari, spune că potențialul acestor trasee este unul real și valoros. Impactul utilizării acestora de către turiști se resimte instant în comunitate și dă exemplul concursului de alergare Urme pe Play, care se întinde acum pe parcursul a două zile. Cele câteva sute de participanți la acest concurs, majoritatea din restul țării, au consumat servicii și produse de la locuitorii din sat.

„Bineînțeles că aceste poteci au valoare și potențial. Au diferite grade de dificultate și cred că se adresează atât drumeților, cât și bicicliștilor. Sunt oameni care și-au făcut obiceiul de a se plimba din când în când pe aceste poteci. Vom încerca să realizăm o hartă cu traseele pentru drumeție, ne gândim chiar și la o aplicație în acest sens”, arată primarul comunei Rășinari. 

El amintește de Aleea Planetelor, traseul de patru km inaugurat în această primăvară cu pornire din centrul satului și care urcă pe un plai tot pe vechile poteci ale măgărușilor.

Ideale pentru un sport relativ nou: e-MTB

O altă categorie de utilizatori ai acestor poteci sunt bicicliștii. Iar Tudor Oprea – avrigeanul care a devenit primul român care să ne prezinte țara la disciplina de MTB – vede aceeași oportunitate turistică în acest păienjeniș de poteci fermecătoare. În fiecare an el organizează Triada MTB (la Avrig, Păltiniș și în munții Făgăraș), competiții la care participă mii de sportivi și de amatori ai domeniului.

„Bineînțeles că ne încântă aceste poteci pe toți pasionații de mountain-biking din zonă. Deocamdată aceste poteci fiind în mare parte nemarcate și prea puțin întreținute nu pot fi promovate, dar cu un mic efort cred că pot fi introduce în circuite turistice. Ținând cont și de avântul pe care l-a luat bicicletele electrice sunt convins că ar reprezenta o ofertă excelentă pentru un segment de turiști care a crescut mult în ultima vreme.

Mentenanța acestor poteci, astfel încât ele să fie practicabile pentru mountain-biking, nu este foarte costisitoare. În prezent unele din acestea sunt curățate în mod constant de oameni pasionați de mountain-biking, deci cu un mic efort din partea autorităților și cu colaborarea celorlalți factori implicați (primării, ocoale silvice, proprietari de terenuri) ar putea rezulta o rețea unică la nivel național.  Să poți lega Cisnădioara cu Valea Sadului, cu Păltinișul și cu zona Gura Râului ar ieși o excursie pe mountain-bike fantastică. Lucrurile astea le fac acum un grup relativ restrâns de oameni”, arată Tudor Oprea.

Sergiu Pâcă este din Sighișoara  și ghidează turiști pe bicicletă în multe zone din această țară. Campion național la downhill, lui Sergiu zona Sibiului i-a devenit loc preferat de dat cu bicicleta asistată electric (e-MTB), la care făcea referire și Tudor Oprea. „De doi ani, de când am fost adus aici, am descoperit că e cea mai bună zonă din țară, după părerea mea, din ce am văzut până acum, pentru e-MTB. Potențialul zonei pentru sportul acesta, e-MTB, aș spune că este neegalat în țară”. 

Spre diferență de zonele montane unde au fost amenajate trasee de dat cu bicicleta (bike-parcuri), zona Sibiului are o diversitate incomparabilă de trasee, remarcă Sergiu. „Nu zic că am fost peste tot cu e-MTB în țara asta, dar așa o varietate pe o zonă restrânsă totuși și strict pe secțiuni tehnice, cu peisaje superbe, nu prea găsești. Ce aveți aici este un diamant neșlefuit. Mă simt onorat că pot să-l văd la prima mână, azi nu ne-am întâlnit cu nimeni pe aici, deși sunt peisaje foarte spectaculoase, tehnice, care îți dau și o doză de adrenalină, pe lângă liniște”.

”Sincer? Să stea cât mai mulți în oraș”

Pe Alexandru Moga l-am întâlnit pe potecile măgărușilor în timp ce urca alături de cei doi câini ai săi. Graphic-designer, aventura lui Alexandru Moga este un subiect în sine: după și-a cumpărat două hectare de pământ pe culmile de deasupra Rășinariului, a cărat cu spatele toate materialele necesare pentru a-și amenaja o mică locuință. Acolo stă în cea mai mare parte a săptămânii. Motivul acestei retrageri este simplu. „Pentru liniște... aia e, liniștea... să stau cu animalele sălbatice. Am zona prin care trec porcii, le știu programul, știu când vine ursoaica cu pui... acum, până în toamnă am liniște că s-a mutat pe dealurile cu oi. În doi ani, le-am învățat la fiecare rânduiala...”, povestește sub apus de soare Alexandru Moga.

Întrebat dacă nu e păcat faptul că sunt puțini cei care se bucură de potecile și priveliștile de deasupra Sibiului râde. „Sincer? Să stea cât mai mulți în oraș. Eu mă bucur de liniște aici, peste tot mă bucur de liniște”.

Motociliștii

Este foarte posibil ca, în prezent, cea mai numeroasă categorie de utilizatori ai acestor poteci să fie motocicliștii. Într-o tură parcursă pentru documentarea acestui articol, de altfel, ne-am întâlnit pe traseu, la Căsuța MGS, cu Martin Freinademetz, organizatorul Red Bull Romaniacs, competiția de hard-enduro care își are prologul în apropierea centrului Sibiului, în timp ce o parte din traseele off-road se desfășoară în zona potecilor măgărușilor. „Am venit aici acum aproximativ 25 de ani și am mers mult prin pădure, în majoritate cu motocicleta. Multe poteci nu au fost marcate, nu au fost marcate bine și nici nu au fost folosite. Distanțele sunt foarte lungi și este dificil să le parcurgi pe jos. Cu bicicleta e mai bine, cu e-bike – și mai bine, iar cu motocicleta poți merge și mai departe. Pentru drumețiile clasice trebuie ceva ca aici (arată înspre Căsuța MGS – n.r.): la o distanță de o oră, o oră și jumătate de mașină sau de oraș să găsești și ceva de mâncare sau de băut. Poate fi vorba și de o stână, unde să mănânci ceva tradițional. Bine, ar merge și o bere rece, dar dacă nu este, putem bea și lapte”, zâmbește Martin Freinademetz. 

Și el vede mult potențial în aceste trasee, dar subliniază lipsa infrastructurii turistice. „Aici pot fi făcute drumeții ușoare, sunt trasee potrivite și pentru persoanele mai în vârstă. Dar sunt trasee lungi, care în lipsa unei logistici – locuri unde să te odihnești ori să te hrănești – nu sunt atractive. Iar dacă vorbim de practicarea turismului, e nevoie și de investiții de calitate, altfel nu atragi turiști. În Elveția sau Austria, la fiecare două-trei ore distanță de mers găsești câte o cabană care oferă mâncare și cazare. Aici, dacă vrei să mergi până la Oașa, ca să ajungi într-o singură zi trebuie să fii în mare formă. Dacă vrei să dormi undeva, unde?”.

Este loc pentru toată lumea?

Deși articolul de față nu își propune să pună accentul pe impactul pe care motocicliștii îl au asupra zonelor de drumeție, acest aspect a fost de fiecare dată menționat în discuțiile cu cei direct interesați de potecile măgărușilor. „Ceea ce se întâmplă azi este că exploatarea lor nu se face doar de către oamenii care merg pe jos, care aleargă sau merg cu bicicleta, ci mai ales de cei motorizați, adică enduro și ATV. Ce se întâmplă e că ei, practic, taie potecile, fac șanțuri prin care apa curge cu mare viteză și erodează distrugând potecile. Asta e tristețea cea mai mare, că se distrug potecile. Mai ales în contextul în care în ultimii trei-patru ani, programul nostru, Anii Drumeției, a reușit să scoată foarte mulți oameni pe afară: sibienii merg la Râu Sadului, cei din Cisnădioara – la Cisnădie, cei din Orlat merg în Săliște, cei din Săliște merg înspre Poiana Soarelui. Asta s-a realizat cu greu și e foarte păcat că trebuie să ne suprapunem cu o zonă în care ajung cei motorizați, unde e o poluare fonică foarte mare – cei care ies în natură caută exact liniștea și tocmai pe aceea nu o mai găsesc. Și nici nu e fain să mergi pe potecă, să treacă pe lângă tine 15 motocicliști, iar un sfert de oră să miroasă numai a gaze arse. Nu în ultimul rând, nu este o zonă care să se suprapună din punctul de vedere al esteticii. Dacă noi am primit moștenire potecile acestea bătute de atâtea sute de ani de picior, de om și de animal, de ce să nu ne bucurăm de estetica aceasta în continuare?”, spune, de exemplu, Cristi Cismaru.

Tocmai pentru a limita impactul negativ al acestei pasiuni, la Rășinari a fost adoptată o hotărâre de Consiliu legal, prin care au fost stabilite traseele care pot fi parcurse de motocicliști, contra unei taxe modice de opt lei pe zi. „Adoptarea acestei hotărâri s-a simțit pe partea de turism, la cei care fac ghidaj pentru motocicliști. Acum, ghizii locali circulă cu turiștii doar pe traseele prestabilite. Dar sunt mulți care vin cu motocicletele lor personale, fără ghizi, iar aceștia nu mai respectă traseele agreate. Oamenii ne mai trimit poze, încercăm să îi identificăm astfel și să discutăm cu ei. Nu am aplicat, deocamdată, amenzi, încercăm să rezolvăm pe cale amiabilă”, spune Bucur Bogdan, primarul din Rășinari.

Zonă afectată de antrenamente ale motocicliștilor

Faptul că motocicliștii sunt „peste tot” îl remarcă și Răzvan Morariu. „Legat de activitatea enduro, loc ar fi pentru toată lumea, dar realitatea ne arată că este greu să controlăm pe unde circulă aceștia. Soluția este fie interzicerea cu intervenție concertată din partea autorităților sau găsirea unor trasee/zone agreate care să fie «sacrificate». Aici decizia este pe plan administrativ, dar care este atent și la opinia publică. În cazul Sibiului, fenomenul a cunoscut evoluții dramatice cu concursul multor factori și îmi este greu să cred că va putea fi oprit complet”, apreciază Răzvan.

Pentru o variantă de reglementare și nu interzicere optează și Tudor Oprea. „Referitor la utilizarea potecilor și de către mijloacele motorizate – eu cred că este loc pentru toată lumea. Trebuie doar stabilite împreună niște limite și niște reguli. Este greu să ignorăm complet fenomenul moto din jurul Sibiului, deși mulți dintre ei deja au trecut pe biciclete electrice. Sunt sigur că poate exista o colaborare și cu comunitatea moto și se pot găsi împreună cele mai bune soluții pe termen lung pentru ca toți să ne bucurăm de aceste poteci și ele să nu fie distruse”.

La aprecierea că „este loc pentru toată lumea” face referire și Martin Freinademetz, organizatorul Red Bull Romaniacs. „Cel mai important este ca fiecare să aibă înțelegere și pentru alții. Dacă mergi cu o motocicletă enduro și întâlnești un grup de drumeți, oprești. Nu mergi cu viteză, cu fum și cu praf pe lângă oamenii care merg pe jos. Și invers, oamenii care merg pe jos să îi înțeleagă pe cei care merg cu bicicletele sau motocicletele. Dar dacă lăsăm motocicletele în altă discuție, și între cei care merg pe jos și cei care merg pe bicicletă e un pic de război. Iar în Alpi este un război mare între aceste categorii, cu poliție și cu tot, nu poți să crezi ce se întâmplă acolo. Bătaie în toată regula între alpiniști și cei care merg cu bicicletele”. 

Motocicliștii pe potecile pastorale sau montane rămân un subiect mai degrabă tabu

Pasionat și de alpinism, Martin Freinademetz remarcă lipsa de capacitate a autorităților române în protejarea zonelor cu acest statut, zone în care este adesea remarcată prezența a diferite mihloace motorizate. „Cine știe unde începe o rezervație naturală să știi dacă ai sau nu voie să intri? Dacă nu este un semn și o barieră, oamenii nu au de unde știi. Bun, eu știu pentru că organizez o competiție pentru care am nevoie de autorizații și știu exact unde este rezervație sau fond de vânătoare. Dar, dacă pleci de aici până în Cindrel, este vreun semn undeva? Iar din partea Alba Iuliei accesul este și mai ușor, poți ajunge cu Logan-ul până în rezervația Cindrelului. Și asta se și întâmplă, de fapt. De aceea, mai întâi trebuie informată populația. Mai apoi, pot fi marcate zone numai pentru enduriști sau numai pentru drumeție”.

Iar dacă aceste poteci nu sunt folosite, în timp dispar, spune Martin Freinademetz. „Înainte ca în zona Făgărașului să fie instituite zone protejate, noi curățam vegetația. Au trecut mai bine de zece ani de când nu mai organizăm competiția noastră prin acea zonă, iar acum nu mai găsești poteci. Nu mai găsești intrarea în pădure”

Harta traseelor pe care comuna Rășinari permite accesul motorizat

În loc de epilog: acolo unde e pădure, accesul e interzis

Exploatarea potențialului acestor poteci are, însă, bariere juridice: unele terenuri sunt proprietăți private. „Multe din aceste poteci sunt din vremuri străvechi, urcă înspre fânațurile oamenilor, înspre care traversează proprietăți private”, arată Bucur Bogdan, primarul Rășinariului. Iar discuțiile despre regimul privat al proprietăți au crescut în amploare în special ca urmare a faptului că sunt utilizate și de motocicliști, ale căror curse produc eroziuni ale solului în unele puncte de urcare. Eroziuni care se amplifică de șuvoaiele create în ploile torențiale. Primarul Bucur Bogdan spune că tocmai de aceea a fost adoptat la nivel local hotărârea prin care traseele motocicliștilor să fie clar stabilite.

Pentru a opri motocicliștii de la a intra pe potecile măgărușilor, administrația din Râu Sadului a amplasat panouri cu mesaje care avertizează asupra interdicțiilor. Panourile au fost amplasate în special la intrarea pe câteva din astfel de poteci.

Poteci care, dacă este studiem legislația, au un statut deloc clar, nefiind omologate. Degeaba există acestea de sute de ani, dacă aceste poteci trec prin zone forestiere, Codul Silvic în vigoare prevede în mod clar că accesul este interzis. Iar unde este lege, nu este loc de tocmeală, ne-au arătat reprezentanții Direcției Silvice Sibiu, trimițându-ne către prevederile legale când i-am abordat pe subiectul potecilor măgărușilor.

Silvicultorii arată că, de fapt, nici ciobanii n-ar mai avea dreptul să utilizeze aceste poteci fără acordul administratorului pădurilor pe care le traversează.

(1)Accesul public pedestru în pădure este permis pe răspunderea celui care intră în pădure numai în zone amenajate, pe trasee şi poteci marcate în acest sens, pe drumurile forestiere şi în pădurile cu funcţii de protecţie, predominant sociale.

(1.1)Accesul public cu bicicleta în pădure este permis numai pe drumurile forestiere, pe potecile şi pe traseele amenajate, pe răspunderea celui care intră în pădure şi cu respectarea condiţiilor stabilite de administratorul fondului forestier/proprietar, după caz.

(2)Accesul public în fondul forestier naţional cu autovehicule, motociclete, ATV-uri sau mopede este interzis, cu excepţia activităţilor sportive, de recreere şi turism organizate, care se pot practica pe drumurile forestiere sau pe trasee special marcate şi omologate, numai cu acordul:

a)şefului ocolului silvic, în cazul administrării;

b)proprietarului, cu avizul şefului ocolului silvic, în cazul asigurării serviciilor silvice.

(3)În cazul organizaţiilor neguvernamentale, accesul în fondul forestier cu autovehicule, motociclete, ATV-uri sau mopede este permis doar în urma semnării unui protocol cu administratorul, în cazul fondului forestier proprietate publică a statului, sau cu administratorul/proprietarul, în cazul fondului forestier proprietate privată.

Articolul 54 din Codul Silvic al României (Legea 46/2008, republicată)

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Traian Deleanu

Investigații, Administrație
Telefon:
0740 039 148
E-mail: traian[at]turnulsfatului.ro