Membrii unei secte religioase, prizonieri în Transilvania. Au ajuns lângă Sibiu acum 403 ani sub escortă militară și au produs unele dintre cele mai frumoase obiecte. Povestea habanilor

Anabaptiștii, ulterior numiți habani, erau identificați acum 400 de ani drept o sectă religioasă și ajungeau în Transilvania sub protecția armelor. Au fost aduși aici pentru că erau considerați unii dintre cei mai buni meșteri ai timpului, iar obiectele produse de ei în acele vremuri se mai păstrează în câteva muzee.

Pagina de Facebook a președintei Consiliului Județean Sibiu a scris o parte din povestea lor și despre câteva dintre obiectele create de ei.

În subsolul Pavilionului Multicultural al Muzeului Astra din Pădurea Dumbrava, se află depozitul instituției, loc unde se găsesc 25 de obiecte create de habani.

O cană de dimensiuni medii, cu smalț alb și picturi multicolore, alături de care se află un recipient de farmacie și un canceu, sunt trei dintre cele 25 de produse ceramice care au în spate istoria fascinantă a unora dintre cei mai pricepuți meșteri olari pe care i-a avut Europa. Habanii sunt cei care au îmblânzit lutul, arzându-l și oferindu-i o strălucire vânată de nobilii Evului Mediu, scrie pe pagina de Facebook.

 „Habanii sunt originari din Moravia, iar la 1621 s-au stabilit în zona Vințu de Jos, unde au întemeiat o comunitate anabaptistă”, descrie Karla Roșca, o specialistă în ceramica transilvăneană, ale cărei cercetări fac referire la aportul pe care habanii le-au avut în cultura europeană.

„Argila albă era acoperită cu smalț alb de cositor, iar cea roșie era smălțuită cu albastru de cobalt. Dacă argilă aveau din belșug, materiile necesare smălțuirii trebuiau cumpărate de la negustori. Nu putem ști cât costau, însă cert este că doar nobilii și oamenii înstăriți își permiteau să cumpere produsele habanilor”, spune ea.

Tehnicile de prelucrare a lutului au rămas secrete pentru că habanii trăiau într-o comunitate ermetică. „Cuptoarele, cu temperaturi de până la 1.100 grade Celsius, funcționau doar noaptea și nimic din tehnica prelucrării nu a fost vreodată scris. Cunoștințele se transmiteau doar pe cale orală, strict între membrii comunității”, mai spune muzeografa.

Între produsele realizate de habanii de la Vințu de Jos se află farfurii, platouri, căni, cancee, ulcioare, vaze și chiar cahle de sobă.

„Acestea sunt trei dintre cele mai reprezentative obiecte de ceramică pe care le avem la Sibiu, în muzeul nostru, făcute de habani la Vințu de Jos. Cana a fost făcută la 1658, recipientul de farmacie la 1679, iar canceul la 1741. Toate au o calitate excepțională a argilei, smalțului și desenelor”, spune Karla Roșca, arătând spre trei obiecte frumos pictate și amintind că pe piața antichităților o cană habană ajunge să coste în jur de 25.000 euro.

Pe fondul diferendelor crescânde de ordin religios, la 1785, habanii au abandonat așezarea de la Vințu de Jos, plecând spre sud, în zona Ciorogârla (Ilfov) și spre est, în Criț (Brașov). De aici, până la a părăsi definitiv actualul teritoriu al României, dar și Europa, nu a fost decât un pas, astfel încât urmașii habanilor s-au stabilit în Statele Unite ale Americii și în Canada.

Se estimează că în lume mai sunt 1.200 de obiecte habane, 160 sunt în România, iar 25 dintre acestea se află la Muzeul Astra.

Sursa foto: Facebook / Tudor Duică

70 de oameni aduși de armată

În „Acta Musei Napocensis”, ediția din 1979, apărea articolul ”Meșteșugarii habani în Transilvania. Activitatea, rolul și importanța lor în economia Transilvaniei secolului al Xvii-lea”, scris de Magdalena Bunta, în care sunt detaliate aspecte ale vieții hobanilor pe teritoriul Transilvaniei.

Aceștia erau persecutați în societate și considerați sectanți pentru că erau de părere că un copil nu își poate alege religia, astfel că membrii comunității lor se rebotezau la maturitate. Rebotezarea era interzisă de catolici, astfel că anabaptiștii au fost goniți, dintr-un loc în altul. Au trecut din Tirol în Moravia, în Slovacia, apoi au ajuns la Vințu de Jos, la Criț, între Sighișoara și Rupea, iar apoi la Ploiești, București, în Ucraina, în America și în Canada. Faptul că nu erau în acord cu restul populației i-a determinat să rămână în colective închise, astfel că meșteșugul lor a rămas secret, iar valoarea produselor executate de ei a crescut în timp.

În lucrare se menționează că au ajuns în Transilvania în 1621, sub o escortă militară, și nu erau decât în jur de 70 de oameni.

Au fost aduși de Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei între 1613-1629, iar statutul lor era apropiat de cel al prizonierilor. Chiar dacă beneficiau de o serie de privilegii, ei depindeau de cel care i-a adus.

”Bethlen căuta să câștige simpatia anabaptiștilor, asigurîndu-le anumite drepturi, creându-le o situație privilegiată. El căuta să atenueze și suferințele cauzate de prigoană, de vicisitudinile călătoriei, emițând dispozițiuni destinate orașelor prin care urmau să treacă anabaptiștii în cursul călătoriei spre Vințul de Jos”, scrie în analiză.

„Să-și poată exercita liber și religia, după obiceiul lor, și nimeni să nu-i tulbure, să nu fie datori...”

În privilegiul acordat lor în 4 iulie 1622, la articolul 23 se precizează: „în legătură cu anabaptiștii care din voința domnului nostru au intrat în țară și s-au stabilit, am decis ca ei, precum și aceia pe care de acum înainte am putea să-i mai aducem, să-și continue liber toate activitățile, iar pe locul rînduit lor de către majestatea sa, la Vințul de Jos, să-și poată exercita liber și religia, după obiceiul lor, și nimeni să nu-i tulbure, să nu fie datori... cu nici un fel de dări cei care vor fi la Vințul de Jos, ci să rămînă cu privilegiile asigurate atunci cînd i-a invitat principele...“.

Trebuiau să lucreze pentru principe la jumătate de preț

Privilegiul acordat de Bethlen impunea habanilor așezați în Vințu de Jos condiția să execute și să vîndă la jumătate preț toate articolele meșteșugărești solicitate de către principe. ”Avându-se în vedere statutul lor juridic, activitatea meșteșugărească trebuia să satisfacă în primul rând necesitățile curții princiare, necesități care vor fi fost considerabile. De asemenea, dacă pe diferite domenii ale principelui era nevoie de munca lor, executau lucrări la jumătate preț, dar în acest caz li se asigura întreținerea”, se mai precizează în document.

Într-o inventariere de la moartea lui Bethlen apăreau mai multe bunuri lucrate de „habanii de la Vinț“: carpetele de dimensiuni mari, lucrate din piele; fețe de masă din piele de capră și cerb vopsite în roșu; scaunele cu spătarul și partea de șezut lucrate din piele; scaune tapisate, învelite cu piele.

Din inventar reiese și faptul că meșteșugarii de la Vinț confecționau tacâmuri pentru curtea princiară de la Alba Iulia, iar aceasta se asigura ca hobanii să aibă permanent materie primă.

„Legat de aceasta va fi fost faptul că trimișii principelui la Constantinopol cumpărau deseori diferite materii prime pentru habanii din Vinț. Din însemnările contemporane cu privire la viața de curte din vremea lui Gabriel Bethlen știm că în anul 1625, capuchehaia Toldalaghi Mihály achiziționează, din dispoziția lui Bethlen, os de fildeș, sidef și lemn exotic pentru habaniidin Vinț.

Obiectele hanailor au ajuns în Transilvania înaintea lor

Primele produse meșteșugărești habane cu care face cunoștință societatea transilvăneană cu mult timp înaintea așezării lor la Vințul de Jos par să fi fost tacâmurile, furculițele și în special cuțitele.

În anul 1602, la 28 octombrie, tricesimatorul clujean notează în registrul său suma pe care o plătește diacul Bekesy István pentru cuțitele aduse la Cluj. Faptul că cel care percepe vama deosebește aceste produse, notându-le cu denumirea de ,,wykereszten у kés“ (în limba maghiară), înseamnă că în vremea aceea exista noțiunea acestor mărfuri. Noțiunea nu putea să apară dintr-o dată și fără ca produsul pe care îl acoperă ea să fi fost cunoscut. Conform datelor documentare, la habanii care locuiau în regiunile Ungariei Superioare de atunci, confecționarea tărâmurilor, a cuțitelor, deci această ramură meșteșugărească apare abia după anul 1604, ceea ce, în cazul nostru, însemnează că produsele de acest gen care pătrund în Transilvania prin comerț provin din centrele meșteșugărești habane morave”, se mai precizează în documentul amintit.

„Referitor la produsele tăbăcarilor (ale argăsitorilor de piei fine), se menționează că habanii „prepară pieile mai bine decit tăbăcarii din țară“. Legate de aceasta vor fi fost mențiunile referitoare la produsele celor care confecționau încălțăminte (cizmari, pantofari). Deși dintre produsele acestora sunt menționate numai trei soiuri, se arată că orice fel de produs al lor poate fi vîndut cu 10 bani mai scump, deoarece habanii confecționează aceste produse „după obiceiul lor“.

„Obiceiul lor“ putea însemna că produsele de încălțăminte erau de mai bună calitate, avînd în vedere materiile prime, „pieile mai bine preparate“, din care se confecționau. Pe de altă parte, însemna — credem — și că aceste produse prezentau o notă aparte ca forme, modele, față de produsele similare transilvănene„, concluzionează autorul lucrării.

Sursa foto: Facebook / Consiliul Județean Sibiu

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).