Medicii și asistentele de pe ambulanța din Sibiu, lăudați pe Facebook. Directorul SAJ: „Sunt mai degrabă obișnuiți cu agresiuni decât cu remarci laudative”

„M-am gândit o zi întreagă dacă să scriu sau să nu scriu. Am decis să scriu nu pentru a descrie ceva personal, ci pentru că am decis că în lume, întâmplările bune trebuie răspândite. Și asta pentru că ceva bun aduce după sine și altceva bun în lume.

Mama mea, într-o seară târzie, a acuzat dureri mari în piept. Evident că, după ce am discutat cu medicul ei de familie, împreună am decis că soluția cea mai sănătoasă este să sun la salvare. Și am sunat, deși speram să nu fie ceva grav.

Salvarea a venit imediat. Au venit doi bărbați. Cu aparatură după ei. O priveam pe maică-mea cum începe să se sperie. Nu dorea să chem salvarea. Asistentul de pe ambulanță a fost foarte blând cu ea. Îi vorbea atât de calm și îi explica, cu mult tact, că urmează să o controleze, montându-i fire pe ea. Îl priveam pe asistent și mi s-a părut că așa o tratează pe maica mea de parcă era bunica lui.

Apoi, asistentul s-a întors la mine și mi-a spus cu voce șoptită că trebuie să o ducă la urgențe. Am întrebat și eu, șoptind: „Chiar e necesar?” (întrebare aiurea din partea mea, evident). A insistat că da și mi-a și argumentat. Amândoi (eu și asistentul) am informat-o pe maică-mea.

Apoi, cred că la toată lumea se întâmplă așa ca la mine. Am început să mă precipitez. Ce să iau? Ce îmi trebuie? Pe cine sun, seara, la ora 22? Am sunat un frate și a venit urgent. Maica mea a ajuns în salvare, iar eu și fratele meu am plecat spre urgențe.

La urgențe așteptam salvarea care nu mai venea. Am intrat în panică. Am îndrăznit cu sfială să mă duc la informații urgențe și să văd dacă aflu ceva. Doamna de acolo m-a ascultat. A văzut că sunt agitată și a spus că va încerca să afle. A sunat, s-a interesat, iar salvarea era în drum spre urgențe. Am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva, iar ea mi-a confirmat că, în salvare, situația s-a complicat și a trebuit să fie preluată de un alt echipaj de la Ambulanță, care a venit cu medic.

Eu și fratele meu fierbeam în parcarea de la urgențe. Urmăream toate salvările care veneau. Și veneau, să știți. Cum oprea o salvare, cum începeam să sărim pe lângă ea, doar-doar o vedeam pe maica mea în interior. Ne doream atât de tare ca, atunci când o vor scoate din salvare, să ne vadă. Să apuce să ne vadă, ca să se liniștească, să știe că suntem acolo cu ea.

Asta s-a și întâmplat. Și ea ne căuta cu ochii. Am reușit să ne vedem și să ne spunem câteva cuvinte. Apoi am îndrăznit să mă apropii de medicul care era în salvare. Îmi era teamă că mă va respinge, pentru că, de regulă, aparținătorii, din cauză că sunt agitați și speriați, încep să pună presiune pe personalul medical. Dar nu, domnul medic a fost înțelegător, m-a lăsat să întreb, iar el mi-a răspuns (în limita procedurilor), astfel încât am înțeles că trebuie să așteptăm investigațiile, dar a făcut și o concluzie liniștitoare.

Apoi a durat o infinitate de timp. E acel timp al așteptării și al incertitudinii. Am măsurat sala de așteptare de N ori. Am dat ture afară, înăuntru, iar afară, iar înăuntru. De-abia m-am dus la toaletă, de frică să nu iasă vreun medic cu informații și eu să nu fiu acolo. În tot acest timp chinuitor veneau pacienți cu alte situații de urgență.

Din nou m-am dus la doamna de la informații. Îmi dădea și ea informații despre ce se întâmpla cu mama mea. Când a trecut pe zona galbenă, mi-a spus. Asta însemna că era în afara pericolului. Dar diagnostic nu era încă. Se așteptau analizele.

Toată noaptea am așteptat, pentru că i s-au făcut multe analize. În tot acest timp am interacționat cu personalul de la urgențe (medici și asistenți). Toți, dar absolut toți, foarte empatici. Îți dădeau impresia că îți sunt din familie, cumva alături de tine. Cred că am pus o sumedenie de întrebări penibile și din alt film, dar ei m-au ascultat și mi-au răspuns. Nu m-a respins nimeni. Nu a fost nimeni arogant cu noi, aparținătorii, care puneam întrebări de tot felul.

Spre dimineață a venit ultimul medic, care îi mai făcuse ultima investigație. O doamnă care și-a cerut scuze că abia acum s-a terminat și investigația ei. Își aștepta rândul după ceilalți medici. Ea ne-a spus ce nu doream să auzim. Dar tot ne-a spus și a insistat să luăm decizia ei în calcul. Ne-a spus și că, pe semnătură, o putem lua acasă, dar nu va fi în avantajul mamei noastre. Ne-a explicat ca la copii. Am înțeles până la urmă. Ne-a lăsat să intrăm la maica mea pentru a discuta cu ea și să-i explicăm că va rămâne internată. Am dat ochii cu ea și ne aștepta. Știa că suntem afară, deși trecuse noaptea și se făcuse dimineață. Nu-i spusese nimeni că suntem afară, dar ea știa.

Apoi noi am plecat spre casă, iar maica-mea a rămas acolo, urmând ca, după câteva ore, să o căutăm pe undeva prin spital.

De ce am scris asta? Pentru că am constatat că personalul de la Ambulanță sunt oameni care pot simți alături de tine, iar la Urgențe sunt oameni care simt alături de tine.

Personal, chiar dacă li s-a făcut training de specialitate despre cum trebuie tratați aparținătorii, eu nu cred că poți să devii empatic în urma unui training, ci pentru că ești deja empatic.

Din partea mea, în urma experienței mele cu ei, transmit gândurile mele bune și le spun aici, pe Facebook, că eu i-am simțit aproape pe toți”, este textul postat de femeie. 

Director SAJ: „Ne facem treaba cât de bine putem”

Costin Popescu, directorul Ambulanței Sibiu spune că, din păcate, în condițiile scăderii încrederii în sistemul sanitar și, în general, în tot ceea ce înseamnă specialist – fie el medic, inginer sau chiar instalator – lucrătorii de pe ambulanță (ambulanțieri, asistenți medicali, medici) sunt mai degrabă obișnuiți cu agresiuni decât cu remarci laudative.

Acesta este și motivul pentru care, cu toții vor aprecia o astfel de postare. 

„Pe de o parte, ar putea simți bucurie și mândrie, știind că munca lor are un impact pozitiv și că cineva observă eforturile depuse. Postarea poate oferi o validare emoțională, mai ales într-o meserie solicitantă, unde recunoștința directă nu este mereu exprimată.

Pe de altă parte, ar putea simți și frustrare sau tristețe, mai ales dacă au avut recent experiențe în care pacienții s-au arătat nemulțumiți sau nerecunoscători. S-ar putea întreba de ce aprecierea vine doar online și nu și față în față ori ar putea simți că există o deconectare între realitatea de pe teren și imaginea reflectată în social media”, spune directorul. 

În concluzie, transmite că angajații SAJ își fac cât pot de bine treaba.

„Criteriile după care este apreciată munca noastră sunt mai seci, mai puțin personale: cifre, timpi de ajungere, rate de supraviețuire etc., și, de multe ori, pierdem, poate, dimensiunea umană, esențială, a meseriei noastre. Oameni fiind, ne bucurăm când e bine și ne întristăm când e rău. Mulțumim pentru aprecieri, ne ajută mult și… continuăm!”, încheie Costin Popescu. 

Sursa foto: Arhiva Turnul Sfatului