Morile de hârtie din Brașov și Sibiu sunt primele întreprinderi manufacturiere care apar în Transilvania, între 1500 și 1600. Ulterior, în Transilvania se dezvoltă o serie de industrii, de cele mai multe ori vin aici întreprinzători din vest, cu banii băncilor din Viena, iar forța de muncă era locală și de multe ori extrem de prost plătită, ori chiar neplătită. Inclusiv copiii lucrau în aceste întreprinderi, iar locuitorii satelor erau obligați să muncească fără plată, ca parte a îndatoririlor sociale. La fel și deținuții, femeile, bătrânii și infirmii.
Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj publica în 1964 studiul ”Contribuții la problema nașterii manufacturilor din Transilvania în secolul Al XVIII-lea„, scris de Bujor Surdu. Este o sumă a afacerilor industriale din Transilvania anilor 1700-1800, iar Sibiul este o prezență constantă, aici dezvoltându-se în acea perioadă o serie de manufacturi.
Iată ce se producea în Sibiu în urmă cu peste 300 de ani și în ce condiții.
Obiecte de bucătărie și clopote de aramă
În Transilvania, minele de aramă n-au început să fie funcționale decât prin 1780, necesitățile locale fiind acoperite până atunci prin import din Banat și Ungaria. Abia către sfârșitul veacului al XVIII-lea inspectorul minier Müller a încercat cu succes mineritul aramei.
Meșterii breslași din orașele ardelene transformau arama locală sau importată în vase de bucătărie și alte obiecte de uz casnic, dar mai ales turnau clopote. La Sibiu a funcționat un ciocan de bătut aramă, a cărui socoteli s-au păstrat pentru perioada 1690—1726. Aci se prelucra arama brută nu numai pentru meșterii sibieni, dar și pentru cei din Brașov, Sighișoara, Mediaș, Cluj, precum și din alte localități. Arama este un metal roșatic, ușor de prelucrat din care se fac vase de bucătărie, căldări, iar ulterior era materia primă pentru sârmele de telegraf.
Citește și:
Praf de pușcă. Dar de slabă calitate
În Sibiu se producea praf de pușcă, de aici provenind inclusiv o serie de produsele chimice din componența sa.
Producția salpetrului, de exemplu, s-a bucurat de o atenție specială din partea statului în tot cursul veacului al XVIII-lea, notează autorul studiului. Era întrebuințat de altfel și în terapeutica medicală a vremii. Orașul Sibiu poseda un astfel de atelier pentru fiert salpetru, care a funcționat între anii 1741—1771.
Praful de pușcă se prepara dintr-un amestec de silitră, sulf și cărbune de lemn. Calitatea lui era în funcție de puritatea chimică a elementelor de bază care îl constituiau și se cerea, de asemenea, ca ingredientele să fie măcinate înainte de amestec într-un praf cât mai fin. De aici necesitatea așezării acestor întreprinderi pe malul unor ape curgătoare, precum și apelativul de „mori“ pe care l-au primit întreprinderile respective.
La 1707 erau cunoscute morile de praf de pușcă din Bistrița și Nazna (r. Tg. Mureș), amândouă funcționând sub supravegherea autorităților. Pentru acoperirea necesităților interne, Statul a ridicat două manufacturi de praf de pușcă, la Sibiu și Alba Iulia. Către sfârșitul veacului al XVIII-lea amândouă erau arendate unui particular, cu obligația pentru acesta de a livra statului întreaga producție, la un preț dinainte stabilit.
Praful de pușcă produs în Transilvania era însă de calitate slabă, fiind folosit, probabil, mai mult în minerit, pentru „pușcarea“ rocilor dure. Cel de calitate superioară, necesar pentru armele de foc, era adus de la Viena.
Citește și:
Ceara „albită„ lumina casele, fără să strice (prea tare) aerul
Pentru iluminatul locuințelor în vremea aceasta se foloseau, în mod obișnuit, opaițele cu ulei sau luminări din seu și ceară. O lumină mai puternică răspândeau însă lumânările din ceară albită, care mai aveau și calitatea de a ”strica” mai puțin aerul din încăperi, decât orice alt sistem de iluminat, în acele timpuri, potrivit studiului.
Către finele secolului al XVIII-lea, în Transilvania funcționau trei întreprinderi de albit ceara, la Cluj, Sibiu și Dumbrăveni. Fiecare din aceste manufacturi producea anual câte 40—50 măji de ceară albită, realizând un profit curat de 30—40 florini. Ca o paranteză, în 1690 o majă avea în Ardeal greutatea aproximativă de 56 kg. Astfel că o fabrică producea anual aproximativ 2.800 de kilograme de ceară albă.
După masa prelucrată, întreprinderile erau însă mici, fiindcă producția lor abia acoperea restrânsul consum intern.
Pentru sporirea producției, în vederea exportului, s-au înființat ulterior manufacturi mai mari, la Brașov și Sibiu. S-au ales aceste două orașe importante de la graniță, deoarece pe aci se aducea ceara din Moldova și Țara Românească de unde lua apoi drumul Veneției.
Citește și:
Sticlă de Cârțișoara
Pe la 1767 familia Károlyi poseda o manufactură de sticlă la Săliște, care mai exista încă la 1777, când s-au cheltuit sume importante de bani pentru repararea ei.
Socotelile întreprinderii nu amintesc de exporturi, ceea ce însemna că mărfurile fabricate nu erau cerute în străinătate. Fără îndoială că la finele veacului al XVIII-lea, din cauza concurenței produselor din vestul imperiului, s-a renunțat la fabricarea obiectelor de lux și se limita mai mult la acoperirea necesităților locale, era vorba în general de sticlă pentru geamuri. Faptul că în mai puțin de jumătate de veac manufactura a fost clădită în 3 locuri diferite e produsă de pustiirea pădurilor din jurul ei.
Întreprinderile de natura aceasta consumau cantități uriașe de lemne și era mai economică mutarea instalațiilor în păduri bogate, decât transportul lemnelor de la distanțe prea mari, precizează autorul.
O sticlărie părăsită se afla la 1738 în hotarul satului Arpașu de Sus, proprietate a familiei Teleki. La această dată edificiul era însă în ruină, laolaltă cu instalațiile din interior. S-a început însă reclădirea ei pe un fundament de 20 stâlpi de stejar.
Familia conților Teleki poseda astfel de întreprinderi în hotarul satelor Cârțișoara și Arpașu. O manufactură de proporții mai mari se afla doar la Porumbacu de Sus, fiind proprietatea statului. Aci se fabricau table pătrate și rotunde de sticlă pentru geamuri, precum și tot felul de vase din sticlă verde și albă, în valoare de peste 8.000 de florini pe an. Produsele acestei sticlării se desfăceau nu numai în Transilvania, ele ajungeau și în Moldova și Țara Românească, potrivit documentului.
Citește și:
Hârtia de Sibiu se exporta la Viena
Meșteșugul fabricării hârtiei a fost împământenit în Transilvania încă din secolul al XVI-lea, când Johann Fuxen și Johann Benkner ridică o moară de hârtie la Brașov (1546), pentru conducerea căreia aduc un meșter și specialist din Polonia, Johann Früh.
În 1573, Sibiul primește aprobarea principelui Ștefan Báthory pentru a putea întemeia o întreprindere asemănătoare.
Orașul Sibiu a clădit o întreprindere pentru fabricarea hârtiei chiar în hotarul orașului, iar moara respectivă a început să funcționeze în anul 1754. La început, producția a fost modestă, însă în anul al treilea de funcționare a fost însă clădită încă o moară, în imediata apropiere a celei mai vechi. Ca urmare, producția a crescut simțitor. Astfel, în 1757 s-a produs hârtie în valoare de 3.559 florini, pentru ca în 1774 să atingă suma de 6.650 florini.
În manufactura de hârtie de la Sibiu erau angajați în permanență un număr de aproximativ 20 de lucrători.
La finea secolului al XVIII-lea, în manufacturile din Transilvania nu se mai fabrica decât hârtie de scris și de tipar. Hârtia de calitate bună, „post“ și „regal“ era adusă de la Viena.
Citește și:
Postav de proastă calitate pentru îmbrăcămintea țăranilor
La mijlocul secolului al XVIII-lea, breasla postăvarilor din Sibiu număra nu mai puțin de 80 de membri. Postavul întrebuințat la confecționarea îmbrăcămintei țărănești se producea însă și în cadrul industriei casnice. Astfel, în ținutul Făgărașului pănura țărănească era țesută în aproape fiecare localitate, astfel încât se putea prelucra toată lâna locală. Negustorii achiziționau apoi marfa terminată și o valorificau dincolo de Olt și în Banat.
Pe la finele secolului al XVIII-lea s-au făcut însă eforturi în vederea acoperirii necesităților locale, cel puțin cu postavurile de calitate inferioară.
La Sibiu și Cisnădie au început să se producă astfel de mărfuri în cantități însemnate, așa că uneori importurile au putut fi sistate, ba chiar s-a asigurat un export în volum de 30—40.000 florini pe an, spre Banat și Ungaria.
Producția postavului de calitate superioară era însă foarte mică, chiar la sfârșitul acestui veac, așa că o mare parte a consumului intern trebuia încă să fie acoperit din import. Mărfurile locale găseau cu greu cumpărători, deoarece postavul fabricat aici avea un preț mai ridicat și era de calitate cu mult inferioară celui adus din străinătate.
Către finele secolului al XVIII-lea, în Transilvania au fost înființate două manufacturi de pălării, la Cluj și Sibiu. Nu se fabricau însă decât pălării cu modele și de calitate modestă, cele de calitate superioară fiind aduse în continuare de la Viena.
Citește și:
Pături exportate în America. Producția din Sibiu era realizată de deținuți
Bogăția de lână a determinat în Transilvania o însemnată producție de pături, alături de cea a postavului. Țesutul păturilor nu s-a făcut însă în manufacturi, ci numai în cadrul industriei meșteșugărești, cu ajutorul războiului casnic. Producția lor a depășit necesitățile locale, așa că se asigura un surplus și pentru export, mai ales în Moldova, Țara Românească și Banat.
În 1784 s-au obținut comenzi însemnate de pături ardelenești chiar și din America, precizează autorul lucrării. Centrul de producție al păturilor în veacul al XVIII-lea a fost Brașovul, unde lucrau nu mai puțin de 620 de țesători români la fabricarea lor.
În închisoarea orașului Sibiu se lucra, de asemenea, la confecționarea păturilor. Cei 30 de deținuți produceau 1.800 de bucăți pe an.
Citește și:
Mătase produsă de un italian
Către finalul anilor 1700 se dezvolta în Sibiu o industrie a producției de mătase.
Într-un ordin din 15 august 1785 al împăratului Iosif II către autoritățile guberniale locale, se face cunoscută numirea lui Gallarati ca inspector al culturii mătăsii din Transilvania. Giovanni Gallarati, originar din nordul Italiei, unde industria mătăsii luase o dezvoltare deosebită în vremea aceasta, a fost căpitan în armata imperială. Fiind numit supraveghetor al plantațiilor de duzi, el a continuat să primească retribuția de căpitan, adică 870 florini pe an, la care s-a mai adăugat 130 florini anual pentru locuință și alocație pentru întreținerea unui număr de 4 cai.
Obligațiile lui constau în înființarea unor pepiniere de duzi și în instruirea locuitorilor cu privire la cultura lor și a viermilor de mătase.
În acest scop a distribuit gratuit sămânță de duzi și cu preț redus pe cea a viermilor de mătase. Plantațiile de duzi s-au răspândit mai ales în jurul localităților, Deva, Orăștie, Mediaș, Sighișoara, Alba Iulia, Sebeș, Miercurea, Cincul Mare, Făgăraș, Brașov, Sf. Gheorghe, Năsăud, Bistrița, Dej, Cluj, Turda și Aiud.
”Gallarati și-a dat toată silința în vederea răspândirii culturii viermilor de mătase în Transilvania, în acest scop a și scris o broșură în limba germană cuprinzând sfaturi practice privitoare la creșterea viermilor de mătase, care a fost apoi tradusă în română și maghiară.
A angajat apoi instructori speciali, cu misiunea de a instrui populația în vederea unei cât mai bune reușite. Pentru prelucrarea mătăsii brute a înființat la Sibiu — cu cheltuială proprie — o manufactură importantă, prevăzută cu toate instalațiile și mașinile necesare unei bune funcționări”, se precizează în studiu.
În această întreprindere, Giovanni Gallarati și-a investit toată averea personală, în sumă de peste 61.000 de florini. Se produceau aici tot felul de țesături, ca tafta, ”croise de Tour”, atlas, precum și fire de mătase, întreprinderea dispunând de ateliere speciale de depănat și vopsit mătasea, diverse mașini pentru tors, precum și de 24 de războaie de țesut, în vederea unei bune funcționări, proprietarul și-a adus lucrători specialiști din străinătate. Astfel, au venit 10 din Italia, 6 de la München, 16 din Viena, 3 din Lemberg și 5 din București 11.
În preajma anului 1800, întreprinderea de fabricat țesături de mătase de la Sibiu și-a redus simțitor activitatea. Lucrătorii străini au trebuit să plece, fiindcă nu li se putea asigura o muncă permanentă și nici salarii corespunzătoare. Ca urmare a acestei stări de lucruri, în manufactura, sa nu a mai rămas decât un singur lucrător italian, Pietro Bozzoli și șapte muncitori localnici, încercările disperate ale lui Giovanni Gallarati de a-și redresa situația financiară printr-un împrumut din vistieria statului, s-au soldat fără rezultate mulțumitoare. Lipsa de numerar l-a pus, astfel, în imposibilitate să-și asigure achiziționarea ritmică a materiei prime și plata regulată a salariilor lucrătorilor, fapt care a dus la stagnarea producției de mătase din Transilvania.
Citește și:
Pantofi și cizme
Orașul Dumbrăveni, alături de Gheorgheni și Gherla erau centrele de pielărie ale Transilvaniei acelor vremuri. La Dumbrăveni producția era mai mică, din cauza lipsei de lucrători specialiști. Cei din Gheorgheni acopereau însă nu numai necesitățile locale, dar și exportau cantități însemnate de cordovan, mai ales în Ungaria. La Gherla funcționa chiar o întreprindere manufacturieră mai importantă, pieile prelucrate aci se desfăceau în Transilvania și Ungaria.
Producția internă a Transilvaniei nu putea acoperi însă întregul consum, așa că se importau cantități însemnate de mărfuri de piele. Se aduceau din afară, mai ales din Moldova și Țara Românească, piei crude, în valoare de 36.000 florini și prelucrate de peste 10.000 florini anual.
Pentru remedierea acestei situații, comisia economică ardeleană propunea intensificarea creșterii vitelor, precum și stabilirea de taxe vamale prohibitive la exportul pieilor crude. S-a preconizat, de asemenea, premierea meșteșugarilor pielari, în raport cu valoarea producției lor. Exportul de mărfuri din piele se făcea numai cu produsele curelarilor și cizmarilor.
Pantofarii și cizmarii transilvăneni exportau și ei produse în valoare de 700 florini anual, dar se importau, totodată, pantofi de la Viena, de aproape 14.000 florini pe an.
Citește și:
Peste 5.000 de butoaie de bere de Sibiu
În Transilvania, cea mai veche manufactură de bere amintită în veacul al XVIII-lea, a funcționat la Sibiu, între anii 1717—1726. Întreprinderea a avut o producție ridicată, ca urmare profitul a fost însemnat, între 8 aprilie 1717—30 noiembrie 1718 s-au produs aci 5.045 de butoaie cu bere, iar venitul curat s-a ridicat la suma de 11.481 florini. În aceeași perioadă avea și Statul o întreprindere de fabricat bere în orașul Făgăraș.
Totodată, orașul Sibiu avea numeroase cuptoare de ar var la Rășinari și Poplaca. Fiecare cuptor era deservit de o echipă de 4 lucrători permanenți, în afară de cei angajați în muncile auxiliare de transport. Manufactura de ars varul a orașului Sibiu dispunea de 15 cuptoare, care aduceau, uneori, un venit de peste 2000 florini anual. Varul se adăuga lemnului, pietrei și fierului pentru o bună producție a principalelor materii prime pentru desele construcții ale epocii.
Citește și:
”Made in Sibiu”, aproape tot timpul doar pentru sibieni
În ceea ce privește calitatea produselor industriale ardelenești, ea lăsa mult de dorit. La mijlocul secolului al XVIII-lea se constată că postavul fabricat aici „nu corespunde nici măcar pentru îmbrăcămintea oamenilor de rând”.
Basmalele fabricate în Transilvania la sfârșitul aceluiași veac nu puteau concura pe cele importate, cu toată depărtarea de la care erau aduse, deoarece erau mai scumpe și mult inferioare din punct de vedere calitativ. În manufacturile de pălării se produceau mărfuri de calitate inferioară, pălăriile mai bune fiind importate de la Viena. Chiar și praful de pușcă de calitate superioară trebuia importat, așa cum am mai amintit, deoarece manufacturile de la Alba Iulia și Sibiu produceau numai din cel ordinar.
Coasele produse în atelierele de la Hunedoara erau mai bune, fabricate din minereu de fier local, dar totuși consumatorii le preferau pe cele din Stiria (în sudul Austriei, la graniță cu Slovenia), ceea ce determină comisia gubernială transilvană să propună forurilor competente imitarea întocmai a uneltelor agricole importate.
Mărfuri de lux nu se produceau, necesitățile lor fiind acoperite numai prin import. Se aduceau din străinătate postavurile fine, bijuterii de aur, pânză fină, articole de galanterie, pantofi de damă, zahăr, condimente, precum și alte mărfuri de lux. Valoarea acestor importuri atingea peste 250.000 florini anual, într-o perioadă când întreg exportul țării abia trecea de 450.000 florini pe ani. Cu toată slaba dezvoltare a industriei manufacturiere locale, exportul Transilvaniei în secolul al XVIII-lea era format în cea mai mare parte din produsele acestor întreprinderi.
Citește și:
Mâna de lucru: deținuți, iobagi, copii, bătrâni și femei sărace
La moara de hârtie din Făgăraș, de exemplu, muncitorii proveneau din iobagii de pe domeniile statului de la Mălăncrav și Dumbrăveni, explică autorul studiului. Bineînțeles, muncile exterioare erau asigurate și aici, ca pretutindeni în manufacturile statului, de iobagii din satele apropiate. Numărul de zile obligatorii varia după necesități și obicei. La sticlăria statului de la Porumbac, iobagii din sat, cei care depindeau total de pământul stăpânilor, trebuiau să servească trei zile pe săptămână cu brațele sau două zile cu vitele, la orice fel de munci în folosul manufacturii.
Jelerii, țăranii fără pământ sau cu pământ extrem de puțin, prestau și ei două zile cu brațele sau una cu căruțal. Până când și țiganii iobagi trebuiau să-și îndeplinească obligațiile feudale, tot în felul acesta. Astfel, cei de pe domeniul Făgărașului executau lucrări de fierărie la podul de peste Olt, din orașul Făgăraș, la manufacturile domeniale, precum și oriunde s-ar fi simțit nevoia.
Nu se apela însă la mâna de lucru adusă din străinătate, dacă se putea înlocui cu lucrători localnici, care erau angajați în condiții mult mai avantajoase pentru stat. Astfel, meșterul morii de hârtie din Făgăraș, era un fost iobag eliberat.
Întreprinderile manufacturiere ale orașelor din Transilvania foloseau, de asemenea, mâna de lucru recrutată din sânul țărănimii dependente de localitatea respectivă. Așa a fost cazul orașelor Sibiu și Bistrița.
Sibiul întrebuința astfel forța de muncă iobagă la cuptoarele de var. Toate muncile legate de arderea varului erau îndeplinite de locuitorii din Rășinari și Poplaca, amândouă sate dependente ale Sibiului. Probabil și manufacturile aflate în hotarul orașului, mai ales cele de hârtie sau bere, au întrebuințat forța de muncă iobăgească, însă numai la lucrările auxiliare, cum ar fi transporturile de materii prime și reparațiile exterioare, în interiorul întreprinderilor aflate pe teritoriul orașului s-au folosit însă numai lucrători liberi.
Specialiștii angajați erau obligați prin contract să învețe meșteșugul respectiv pe lucrătorii iobagi puși la dispoziția lor în acest scop de către proprietari. Odată învățată meseria, stăpânul nu șovăia să-i pună în fruntea producției.
Astfel, contele Károly a însărcinat pe un iobag de al său, Stanciu Florea (Stana Flora), să conducă manufactura de sticlă de la Săldăbagiu. În instrucțiunile pe care le dă acestui meșter, i se cere să ademenească pe copiii iobagilor români și unguri de pe moșie, ca să învețe meșteșugul fabricării sticlei. Odată deprinși, urmau să fie puși la lucru în manufactură. Contele Károlyi Sándor, stăpânul acestei întreprinderi, mărturisește deschis intenția sa de a întrebuința în sticlărie „numai munca iobagilor proprii”.
Paralel, s-a apelat însă și la munca condamnaților din închisori. La Brașov, cei aflați în închisoarea orașului (Zuchthaus), torceau lâna, „la roate“, pe seama țesătorilor din localitate. Sibiul avea o casă de muncă (Arbeitshaus),construită încă din 1757, unde condamnații prelucrau lâna în 21 de ateliere.
La Sibiu, săracii primeau zilnic 5 creițari, în funcție de câștigul realizat din muncă. Celor care refuzau să muncească, li se sistau ajutoarele. La Brașov, cei foarte bătrâni, precum și infirmii, erau adăpostiți într-un spital anume destinat acestui scop. Se primeau aci, însă, numai 3 femei și câțiva bărbați. La internare, fiecare bătrân trebuia să depună 6 florini ungurești. Femeile erau obligate apoi să lucreze zilnic la torsul lânii și a cânepii.
Copii lucrau mai ales în întreprinderile de tors și țesut. Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, în atelierele de tors ale mătăsăriei sunt amintite fetițe lucrătoare. În manufactura de mătase a lui Gallarati de la Sibiu lucrau permanent un număr de 20—30 fetițe din orfelinatul „Terezia“.
Foarte mulți copii erau angajați la întreprinderea de tors lână de la Sadu, a lui Ioan Piuariu Molnár. Pe lângă cei 13 muncitori vârstnici, lucrau aici, potrivit documentelor (Lia M. Dima, ”Cîteva date cu privire la Ioan Piuariu”), 33 de copii între 5—12 ani. Fără îndoială că munca copiilor avea o întrebuințare destul de largă în toate manufacturile, dacă nu altfel, cel puțin sub forma uceniciei.
Citește și:
Pe vremea când transilvănenii emigrau în sud și Moldova: Credința și banii. Unde fugeau sibienii
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi
Tag-uri: manufacturile sibiului , cine muncea in sibiu , cum arata sibiul la 1700 , locuri de munca in sibiu , Economia Sibiului
Vizualizari: 9433
Ultimele comentarii
Acum 10 ore
Armata cu ciocolata la dos
Acum 10 ore
Contra
Acum 10 ore
Gigi
Acum 10 ore
Prestanta
Acum 11 ore
Ron