Două suflete și o biserică. Povestea cântărețului și clopotarului din Rod. „Îl lăudăm pe Dumnezeu și asta ne face fericiți”

În satul Rod, din comuna Tilișca, la poalele munților Sibiului, viața curge cu bătaia clopotelor și cântecul din strană. Doi oameni, Ioan Verza și Grigore Grancea, țin vie legătura dintre credință, tradiție și comunitate. Într-un sat care îmbătrânește, ei aduc zilnic sens și sunet în biserica ce străjuiește locul de aproape trei secole. O biserică între Olt și Mureș. 

Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Rod, ridicată în anul 1733, stă cu o jumătate înspre Olt și cealaltă înspre Mureș, așa cum spune cu drag Ioan Verza. „Cred că este unică în țară”. Lăcașul a fost renovat complet în ultimii ani, a fost pictat și sfințit de Mitropolitul Ardealului, Laurențiu Streza chair anul trecut, în 2024.

A fost mereu în mijlocul comunității și Ioan spune că sătenii s-au implicat în refacerea bisericii din sat.

„Și noi, oamenii, ne-am implicat. Am venit, am spălat și rașchetat pereții, i-am gletuit și am pregătit totul pentru pictură. Am mai economisit bani așa”, povestește el.

Chiar dacă satul s-a împuținat și a îmbătrânit, biserica rămâne vie.

„Mulțumim lui Dumnezeu, credincioșii vin la biserică. Este mai tot timpul plină și asta ne bucură. Vin și tinerii. În comparație cu alte biserici, cred că la noi vine lumea.”

Un drum de la construcții la strană

Ioan Verza este cântărețul bisericesc al satului din anul 2000. Sunt 25 de ani de atunci. Născut în Rod, crescut în spiritul credinței, spune că biserica i-a fost aproape din copilărie.

„Noi am fost de mici duși la biserică. Sunt născut aici, în sat, iar părinții fiind oameni credincioși, ne-au crescut de mici în biserică. Ne-a și plăcut.”

A devenit cântăreț într-un moment de frământare personală, când avea nevoie de un refugiu sufletesc.

„Eu am lucrat în construcții și eram tot timpul stresat, pentru că aveam echipă, aveam responsabilitate. De multe ori stăteam în strană, dar mintea mea zbura la tot felul de planuri. Erau momente în care simțeam că o iau razna. Ca să-mi eliberez mintea, am început să mă iau după cântărețul bisericesc și să cânt și eu cu el. Atunci era părintele Bucur, fie iertat, și el m-a auzit și m-a adus în strană.”

În timp, a deprins cântările de la cei mai buni.

„Era domnul Filipoi, profesor de muzică. El ne corecta și ne îndruma. Așa am ajuns de-L lăudăm pe Dumnezeu și asta ne face foarte fericiți.”

După 25 de ani, Ioan cântă aproape singur în strană. Colegii săi de altădată s-au dus, dar el rămâne, cu smerenie.

„Ultimul dintre ei avea 93 de ani când a murit. Acum sunt singur și am încercat și eu să formez mai departe. Am și eu o vârstă, am 62 de ani și mulțumesc lui Dumnezeu că mai pot să cânt. Am acum un copil tânăr care vine si-l învăț.”

Cântarea din inimă și moștenirea Cunțan

La Rod, în loc de psaltică, se cântă „Cunțan”, după lucrările lui Dimitrie Cunțan, născut în Dobarca, preot și compozitor transilvănean. O tradiție veche, greu de schimbat.

„De regulă, în toate bisericile din Mărginime se cântă Cunțan. La oraș s-a trecut pe psalmi. Noi ducem tradiția așa cum am învățat. Este foarte greu dacă ai învățat Cunțan să treci pe psaltică.”

Pentru Ioan, un cântăreț bisericesc trebuie să fie, înainte de toate, un om al lui Dumnezeu.

„Să dai dovadă de înțelepciune, bunătate, să nu fii certăreț, să fii îngăduitor, să știi să ierți, că altfel, nu mai facem voia lui Dumnezeu. Greșeli facem cu toții, că nu suntem perfecți, dar încercăm, atât cât putem, să fim buni.”

Grigore Grancea, omul care știe cum bat clopotele

La 35 de ani, Grigore Grancea este clopotarul satului. A lăsat marochinăria după 17 ani și s-a întors acasă, la familie și biserică. De doi ani, bate clopotele și aduce vestea în sat, fie sărbătoare, furtună sau moarte.

„De sărbători, dimineața se aude prima dată clopoțelul, cel mai mic dintre clopote, apoi se trage toaca și se aud apoi două dintre cele trei clopote ale bisericii. De trei ori repetăm bătaia clopotelor.”

Clopotele au povești vechi. Au fost aduse din Rusia, de bacii satului care munceau în Crimeea, îngropate în timpul războiului, ca să nu fie transformate în arme de unguri. Astăzi, doar două se mai folosesc:

„Bunicul meu, care era tot clopotar, povestea că biserica avea trei clopote mari. Când băteau toate odată, se auzea din Apold.”

Toaca are pentru Grigore o semnificație aparte.

„Toaca, mi-a spus părintele, semnifică bătaia cuielor în mâinile și picioarele lui Hristos. Două bătăi ritmice de ciocan. Uneori lent și apăsat, alteori viu și grăbit, asemenea unei bătăi de inimă duhovnicești.”

Credință, familie și rost

Grigore are două fetițe, Ioan are trei fiice și opt nepoți. Biserica le-a fost sprijin, loc de împăcare și rost în lume. Cei doi nu caută laude, doar continuitate. Într-un birou modest, printre icoane vechi de sute de ani, cei doi vorbesc liniștit despre ce fac și ce simt. Pe geam se vede partea dintre Mureș, într-un peisaj ce-ți aduce o liniște sufletească justificată.

„Ce simt când bat clopotele? Este un sentiment destul de greu de descris. E așa, ca o putere, dar și un sentiment de bucurie. Este o încărcătură emoțională aparte.”

O liniște care bate departe

În Rod, nu doar pietrele bisericii spun povestea locului, ci și glasul din strană și ecoul clopotelor. Ioan și Grigore nu sunt doar slujitori ai altarului, ci păstrători ai unei rânduieli care ține satul unit. În tăcerea cimitirului îngrijit, printre mormintele preoților și ale bătrânilor satului, răsună o promisiune: câtă vreme se vor auzi cântările și clopotele, satul nu va muri.