Poveste de viață: La 14 ani scuipa foc într-o trupă medievală, un an mai târziu îi tăia trenul un picior, acum pictează și face ergoterapie la Spitalul de Psihiatrie din Sibiu

Originară din Mediaș, Andreea Ungureanu este intructor de energoterapie la Spitalul Clinic de Psihiatrie ”Dr. Gheorghe Preda” Sibiu și are o poveste de viață deosebită. Tânăra a povestit într-o postare publicată de președinta Consiliului Județean Sibiu, Daniela Cîmpean, cum la 15 a supraviețuit după ce a fost călcată de tren, în Mediaș,

Conform sursei citate, Andreea Ungureanu a devenit instructor de ergoterapie în vara anului 2024.

„Am absolvit o școală postliceală de asistent medical generalist, însă aveam o înclinație aparte spre desen”, spune tânăra care, pe vremea liceului, a fost îndrumată de profesorul și artistul plastic medieșean Dan Zaharia.

Nu a folosit doar pensula, ci și pixul: „Foloseam pixurile care aveau mină cu bilă, tehnica ținând de presiunea cu care apeși pe foaia de hârtie. Îmi plăceau lucrările ample, cu multe detalii”, arată Andreea spre unul dintre primele sale desene cu tematică post-apocaliptică.

Și-a desenat chiar și propriul corp după ce a descoperit tehnica tatuajului, prilej cu care și-a inscripționat un motto: „Când știi că nimic nu mai contează, universul este al tău.”

Textul părea să sugereze o renunțare, însă ascundea, de fapt, începutul unei vieți de poveste.

„La 15 ani am trecut printr-un eveniment cumplit: pe când mă întorceam de la școală, am traversat calea ferată, în zona Gării Mediaș, printr-un loc nepermis. Catarama bocancului mi s-a agățat într-o folie de delimitare montată lângă șină. Am căzut în fața trenului.”

Ceea ce a urmat este imposibil de redat. Și cum ai putea descrie în cuvinte teama unei copile aflate la început de viață, forța colosului de fier sau visul frânt al unor părinți?

„Cu un an înainte am intrat în ordinul medieval „Paladinii de Terra Medies”, unde învățam să jonglez cu bile din foc. Când m-am trezit din comă, părinții nu știau cum să-mi spună că nu mai am piciorul drept, că mi-a fost retezat de sub genunchi. Paradoxal, primul meu gând a fost legat de cât de repede mă voi face bine încât să pot participa la festivaluri medievale.”

Realitatea a căpătat pentru Andreea o formă nouă. „Am refuzat să merg la școală până nu am avut gata proteza. Nu de puține ori ajungeam acasă și îmi refăceam bandajul și curățam dispozitivul de sângele scurs.”

A cunoscut și sindromul „membrului fantomă”, unele „furnicături” simțindu-le chiar și în ziua de azi. „Medicii spun că există o reprimare mentală a durerii care, treptat, se eliberează.”

Nici oamenii nu au menajat-o. „Colegii de clasă mă înțelegeau și se comportau cât de cât normal. Au fost însă și destui copii în liceu care mă hărțuiau. De aceea, instinctiv, ocoleam pe cât puteam situațiile în care mă simțeam expusă.”

De talentul artistic al tinerei au auzit și cei care produc cunoscutele sobe de teracotă din Mediaș. Cu linii fine și culori vesele, Andreea înnobilează sobele ceramice, transformându-le din simple obiecte casnice în mici opere de artă. „Din 2019, fac pictură decorativă pe cahle, medalioane sau borduri. Îmi plac provocările”, spune tânăra care a pictat teracote cu flori, câini și chiar medalioane cu case bătrânești.

În atelierul de ergoterapie al primului spital de psihiatrie din sud-estul Europei, deschis în 1863, pe când Sibiul se afla sub administrație austro-ungară, Andreea pășește cu calmul și siguranța omului care știe clar ce are de făcut. Are un zâmbet permanent zugrăvit pe chip și nici prin gând nu-ți trece că, la un moment dat, poate scoate flăcări pe gură. La propriu.

„Sunt și membră a trupei „Fire Dreams” din Mediaș, iar la festivalurile medievale facem jonglerii cu focul. Am învățat cum să scuip flăcări fără să mă ard. La început mă antrenam cu apă, iar după ce am deprins tehnica, am trecut la lichid inflamabil.”

La cei 26 de ani ai săi, Andreea pare să fi trăit cât pentru două vieți. Nu regretă nimic, nici măcar cariera de ofițer al Armatei Române la care visa pe când era copilă: „Poate aș fi fost un ofițer bun. De mică admiram oamenii disciplinați și organizați. Îmi place și ce fac acum, când lucrez cu oameni care chiar au nevoie de mine.”

Fie că sunt copii sau adulți, toți pacienții Andreei au o trăsătură comună: „Fiecare are o doză mare de curiozitate și vrea să descopere lumea prin culoare, forme și joc. Terapia prin astfel de activități ne permite să-i cunoaștem mai bine, iar pe ei îi ajută să se exprime mai ușor.”