Teodor Tulpan, noul cetățean de onoare al județului, lămurește discuțiile despre cine este primul român pe Everest. „Noi puteam să-i trecem pe Ion Iliescu și Mihai Viteazu”

Săptămâna aceasta Teodor Tulpan a devenit cetățean de onoare al județului Sibiu. Era deja cetățean de onoare al municipiului Sibiu de ani buni. Își împarte timpul zilnic alături de familie, merge prin școli să povestească celor mici despre alpinism și pregătește o nouă expediție. Însă, am ținut să începem discuția cu o lămurire: Este sau nu primul român ajuns pe cel mai înalt vârf din lume?

De fiecare dată când scriem o știre despre tine, fie că pregătești o nouă expediție sau lansezi un film documentar – cum s-a întâmplat recent - apar discuții în comentarii cum că nu ai fost, de fapt, primul român pe Everest, ci primul într-o expediție anume... Hai, te rog frumos, să lămurim mitul acesta.

Mit... Mit o să fie întotdeauna. Practic situația este alta. Și totul a pornit de a Pro Sport, în 2003. Noi fiind parteneri cu PRO Tv când am plecat în expediția din 2003, Pro Sport era cel mai tare ziar atunci de sport și m-au întrebat dacă aș fi de acord să facă o verificare, să vadă cine este primul român cu adevărat pe Everest? Cum să nu, le-am zis. Eu nu aveam nimic nici de pierdut, nici de câștigat. Și ca să fiu sincer, pe mine personal nici nu mă interesează că sunt primul sau al cincilea. Eu am fost pentru mine, nu bat cu cărămida în piept pentru nimic.

Înțeleg că presa ți-a dat această titulatură?

Da. Și hai să îți explic de unde pleacă toată treaba asta. Titulatura aceasta oricum este o chestie neoficială, alpinismul este un sport fără spectatori, în care se merge pe încredere. Au fost multe cazuri în care cineva a ajuns în vârf, unul singur, sau doi oameni. În cazuri de genul acesta, cea mai concludentă dovadă este fotografia. Nu atestatul acela de vârf, care e o diplomă scrisă de cineva. Noi am vrut atunci și puteam să-i trecem pe diplomă pe Ion Iliescu și pe Mihai Viteazu.

Cum adică?

Închipuie-ți că în tabăra de bază există tot felul de corturi și pe undeva pe acolo se află biroul unde este un ofițer chinez, că eram pe partea chineză. Și vine chinezul la liderul de expediție și zice: Dă-mi lista cu cine a fost pe vârf! Scriem noi acolo cutare și cutare... Și omul acela ia lista și scrie numele în registru.

Deci poți trece pe listă orice nume.

Puteam să trecem Ion Iliescu și Mihai Viteazu, nu-i păsa nimănui. Dar am zis să nu exagerăm. La aceasta se adaugă martorii. A fost o ziaristă americană, pe nume Elizabeth Hawley, care a murit acum câțiva ani și ea trăia în Nepal de mult timp. Avea oameni, ziariști care se ocupau de interogarea celor care au fost pe toate vârfurile din Himalaya, nu numai pe Everest. În baza acestor relatări ea ținea un fel de registru neoficial, dar era luat de bun pentru că nimeni nu face ce făcea ea. În străinătate, mai ales la nivelul acela, nu se pune problema să minți sau să înșeli. De ce să mint când eu fac asta pentru mine? Uite, să zicem cum are primăria în Piața Mare Biroul de Informații Turistice, dacă tu mergeai la birou și te treceai în catastif că ai fost pe Everest, așa rămânea. Nu te verifica nimeni. Dar, te întreba: Cu cine te-ai întâlnit pe traseu? Păi, m-am întâlnit cu cinci alpiniști din Danemarca, să zicem. Când veneau cei din Danemarca să se treacă în catastif, îi întreba și pe ei: Cu cine v-ați întâlnit? Și spuneau cutare și cutare. Cumva, se făcea o confruntare a datelor, dar nimeni nu ancheta amănunțit, ce declarai era luat de bun și nici nu se pune problema altfel. Au fost cazuri mari de fraude prin care cei care au mințit au câștigat diverse avantaje, faimă sau poate chiar bani. Cel mai concludent argument, la care s-a căzut de comun acord, este poza de vârf. Bineînțeles, acum și aceea se poate contraface, dar există metode să-ți dai seama. Anul trecut când am fost noi pe Kancejunga ne-am întâlnit cu un italian. Era pe coborâre, undeva pe la 6.000 de metri, sub tabăra doi. Era singur, se vedea clar că e obosit și l-am văzut că venea la vale. Ne-am oprit să-i facem loc și el zice nu, că stă puțin să-și revină. „Ai fost pe vârf?”, l-am întrebat. „Yes, yes... Summit!”. „Oh, congratulations!”, l-am felicitat, ca apoi să aflăm după câteva zile că ne-a mințit. Fiind singur nu și-a dat seama. El a zis că are poză dar se vedea că unde a făcută poza se afla undeva la 8.000 de metri, ori vârful are 8.500... Vârful este efectiv piramida aceea, capătul urcușului. N-ai unde să te duci mai sus.

Cum explică asta situația în cazul tău?

Revenind la mine, de ce sunt eu considerat neoficial? Mai era varianta cu Gheorghe Dijmărescu, care din ce știu eu a fost de zece ori pe Everest și, din păcate, a murit anul trecut. El avea pașaport american. Îl chema în acte Dijmărescu Gheorghe, dar când mergea la agenția respectivă sau la oficiul chinezesc spunea că e american, că așa apărea în pașaport. El a fost cu noi în expediție în 2003 și a zis clar că nu-l interesează titulatura aceasta. El fusese de atâtea ori încât nici nu mai mergea să se noteze în registru. Prin urmare, cel care este trecut oficial este Ticu Lăcătușu (Constantin Lăcătușu n. r. ) de la Piatra Neamț care, din păcate, nu are poză de vârf. Este trecut, într-adevăr, în registru, dar v-am explicat cum te treci acolo. El zice că a fost singur. Nu prea se poate pentru că el a făcut parte dintr-o expediție foarte amplă, organizată de unul dintre cei mai tari oameni de munte din lume, care numai asta face. El a declarat că a plătit atunci 80.000 de dolari și ne acuza pe noi că am primit 200.000 de le guvern și că este foarte mult. În 1995 când zice Ticu că a fost pe Everest eu am fost la Casa de Cultură când a venit și a făcut proiecția expediției. Erau diapozitive atunci și el a declarat, în fața sălii pline, erau 5-600 de persoane de față, că el nu are poză de vârf pentru că i-a înghețat aparatul. Și singura lui poză pe care o are este acel portret care, să fim serioși, putea fi făcut oriunde că nu arată nimic. Nu are martori, nu are poză... el zice că a fost.

Bun, deci aceasta ar fi explicația.

Discuții vor fi întotdeauna. Culmea, în toate expedițiile în care a fost alături de români, el nu a ajuns pe niciun vârf. În toate! Când mergea singur, era cel mai tare, cel mai rapid, cel mai bun. A, și altă chestie... Vă spun toate acestea pentru că eu l-am cunoscut personal, am stat cu el la masă, am tot respectul pentru activitatea lui, cu caracterul lui am eu dubii. Așa... a declarat în 2003 că guvernul nepalez, pentru că era trecut acolo numele lui, l-a invitat la Jubileul de Aur de la Palatul Regal alături de ceilalți alpiniști care au reușit să ajungă în vârf. La eveniment au participat regele, prințul, inclusiv prima femeie pe Everest, Junko Tabei, a fost și Hillary atunci (Edmund Hillary, explorator neozeelandez, primul om pe Everest n. r.), și el. Am stat în același hotel. Până în ziua când am ajuns noi acolo. Atunci s-a mutat de acolo, s-a dus în alt hotel. A zis atunci că guvernul nepalez i-a dat ocazia, în semn de respect, să urce un vârf în premieră mondială ca să-l recompenseze oarecum. Vârful era Machermo. Colegii au spus clar cu toții că nu au putut să ajungă în vârf pentru că a fost vremea rea. Fiind multă gheață și foarte riscant, s-au retras de undeva de la jumătate. El a venit pe urmă și a dat comunicat că a reușit să facă vârful, fiind cea mai mare realizare a alpinismului românesc. Fără poze. Nu e o minciună? Noi eram în sală când i-a spus numele și l-am aplaudat. Ce crezi că a făcut? S-a dus prin spate, ne-a ocolit și a plecat. Român de-al nostru! Și era vicepreședinte la federație în momentul acela.

Am înțeles acum.

Eu nu spun că minte, dar arată măcar o poză. El în 1995 când zice că a fost are o poză cu trepiedul, apare o chestie de aluminiu cu steagul. De ce nu și-a făcut o poză cu fața lui dacă a ajuns acolo? A declarat că i-a înghețat aparatul, dar au apărut în 1998 niște poze la Timișoara în care se vede că sunt făcute după National Geographic. Și cea mai tare chestie, cu care închei, când am ajuns prima dată la agenția Asian Trekking, care e cea mai bună din lume, cu ei am avut noi contract, managerul a venit la noi: „Ah, romanians, liers...”. Eram vreo cinci sau șase oameni de față. L-am întrebat care este problema? Ne-a explicat apoi: „Colegul vostru, Constantin, a plătit șerpașii să spună că a ajuns sus”. Până în 1995 nu auzise nimeni de el, a apărut dintr-o dată și a ajuns direct în vârf. Omul de acolo ne-a zis că a plătit șerpași să spună treaba asta. Eu mă întreb cine poate crede bazaconiile lui?

Ok, eu nu sunt în măsură să trag o concluzie și când te-am întrebat nu mă gândeam că situația este atât de amplă.

Ca să revin de la ce am început, cei de la Pro TV m-au întrebat în 2003 după ce au descoperit situația: Vrei să facem vâlvă? Le-am zis că nu, eu nu știu dacă minte și nici nu pot să dovedesc. Ca și cel mai cunoscut gol al lui Maradona: A dat gol cu mâna la mondial?

Da.

Filmat?

Da.

S-a retras golul?

Nu.

De ce? Pentru că e mâna lui Dumnezeu. Același lucru. Nimeni nu contestă și de asta nici eu nu am vrut să intervin. Eu ți-am spus lucrurile acestea pentru că m-ai întrebat și am vrut să fiu sincer. Nici nu mă interesează altceva. Ca să fie bine pentru toată lumea când m-au întrebat de la Pro TV a rămas sintagma: primul din expediția 2003. Dar iară, nu e important, că eu am fost pentru mine, nu pentru titulatură. De fiecare dată când apare pe undeva pe internet că sunt primul, imediat răsar comentariile. Filmul „Chemarea muntelui” cu expedițiile mele mi-a fost șters de pe Youtube după reclamații. Deci...

Ok, hai să revenim la Sibiul nostru. După ce ai fost în atâtea expediții, pe atâtea continente, revenind acasă, spune-ne cum decurge viața ta de zi cu zi?

Ca tot omul, am o familie, am o fetiță de ani și jumătate, un băiat de zece ani, și vreau să mă ocup de ei cât mai mult, să petrec cât mai mult timp cu ei. Multă lume mă întreabă dacă-mi urmează cariera sau drumurile. Amândurora le place să meargă cu mine pe munte, dar bineînțeles că o să-i las pe ei să-și aleagă drumul în viață. Și eu am început destul de târziu să merg la modul profesionist, de pe la 25 de ani practic alpinismul. Băiatul face baschet, e pasionat de sport și îl las în pace, pentru mine e important să facă mișcare, egal că pe munte sau în sala de sport. Că va vrea mai încolo să meargă pe munte sau nu, asta va fi alegerea lui. La fel și fetița. Eu consider că orice părinte ar trebui să-și învețe copilul să înoate, să meargă cu bicicleta și să dea cu piciorul în minge. Este important pentru că sunt niște abilități motrice care se pot desprinde de aici și le vor folosi în viață.

Deci ai o viață tihnită în Sibiu, duci copiii la grădiniță, la școală... antrenamente mai faci?

Nu pot să spun că în fiecare zi mă scol la cinci dimineața și alerg zece kilometri sau ridic zilnic sute de kilograme. Ceea ce fac eu, alpinismul de mare altitudine, este... să-i zicem un sport de anduranță. Necesită foarte multă răbdare, voință, tărie de caracter, ambiție.

Deci degeaba alerg eu zece kilometri prin parc, că nu pot să urc în vârf de munte.

Dacă dai de o zăpadă de jumătate de metru sau poate chiar un metru, poți să ai tu toată pregătirea din lume că n-ai făcut nimic. Pe de altă parte nu e bun nici supra-antrenamentul, adică alergi foarte mult și pe urmă, în timpul pe care îl petreci stând să te aclimatizezi pierzi foarte mult, corpul este dat peste cap.

Apropo de corp, cum te resimți după o viață de efort? Ai totuși o vârstă acum...

Într-un fel da, te afectează vrei, nu vrei. Suntem făcuți din carne, sânge, ligamente, multe chestii care după 40 de ani se deteriorează. Dar omul cu ambiție și hotărâre reușește să ducă mai departe, să-și atingă scopul. Practic, noi lucrăm de la o anumită altitudine și de la anumite condiții atmosferice cu mușchii, nu mai decidem că e bine sau rău. Indiferent că e foarte frig, sau plouă, sau ninge, noi vrem tot înainte pentru că asta ne-am impus să facem. Chiar dacă corpul e obosit și vrea înapoi, e greu să ne retragem.

Acolo câștigă mintea lupta asupra corpului.

Da, pregătirea fizică este foarte importantă, e pe primul plan. Se întâmplă, de multe ori, să treci pe lângă alpiniști morți. Sau sapi în zăpadă să faci loc de cort și găsești oameni îngropați. Nu ți-e foarte ușor. Și eu mă întreb de multe ori: De ce nu aș putea fi eu în locul lui?

Ce voință de fier o fi avut și omul acela până să moară...

Da. Nu toți au greșit. Unii poate au fost loviți, de pietre, au fost luați de avalanșă... alții au murit de epuizare în condiții cât de cât normale. Se zice că de multe ori muntele te pedepsește. Nu, muntele nu are treabă cu tine, dacă ești pregătit, ai echipă bună, echipament corespunzător, nu te pedepsește. Doar omul este cel care greșește.

Cum ziceai și mai devreme, tu faci alpinism din pasiune. Totuși, acum devii și cetățean de onoare al județului, nu doar al Sibiului. Cum ai primit titlul acesta?

Bineînțeles că este o mândrie și onoare. Este și o recunoaștere a ceea ce am făcut pentru Sibiu în primul rând. Chiar astăzi am avut două prezentări în cadrul săptămânii verde sau altfel, cum îi zice. Am fost la Școala 4 și la Colegiul Goga unde am încercat să le spun copiilor ce înseamnă natura, ce înseamnă muntele, alpinismul de altitudine. Cumva, cumva, sper să le transmit mai departe microbul, chemarea aceasta către natură și munte.

Apropo de asta, în ultimii ani este o adevărată tendință în Sibiu în a chema oamenii pe munte, la drumeții, în natură... Cum vezi fenomenul acesta?

Este într-adevăr o creștere a celor care merg pe munte, să nu uităm că în zilele noastre avem magazine moderne cu echipamente ieftine pentru orice sporturi vrei. Indiferent că faci alpinism sau caiac, bicicletă sau călărie, găsești astăzi totul foarte ușor. Apoi este programul Anii Drumeției care pune lumea pe treabă, îi cheamă la drumeții ușoare, sunt și unele ture mai grele în Făgăraș pentru cei care vor un efort suplimentar. Totuși, totuși, eu cred că cei din Cisnădie, spre onoarea lor și surprinderea mea, merg mai mult pe munte. Au vârful Măgura la îndemână. E un club în Cisnădie care se ocupă de organizarea de ture până pe Măgura și înapoi, împreună cu echipa Salvamont de acolo. Ei au vreo 3-400 de copii. Sibiul, la nicio activitate de genul acesta eu nu am văzu să strângă atâta. Eu cred că totul pleacă de la cei de acasă, părinții în principal. Mulți sunt sclavii banilor, toată ziua aleargă după bani și nu prea mai au timp să le arate copiilor că există și altceva în afara telefonului și calculatorului. Din ce văd eu majoritatea copiilor sunt ultraconectați.

Lipsa de educație montană nu duce și la ceea ce vedem în multe locuri de la marginea Sibiului, respectiv gunoaie aruncate în natură, uneori chiar pe lângă trasele de drumeție?

Clar că asta ține de educație. Noi nu avem educație montană așa cum ar trebui. În afară există foarte multe cluburi, Germania, Austria, Elveția, Franța... sunt cluburi cu milioane de membri. Acolo dacă vrei să mergi pe munte obligatoriu te vei înscrie într-un club, dacă mergi cu bicicleta te vei înscrie într-unul de ciclism, ca să fii între-un cadru organizat, făcut cu niște oameni de specialitate și așa mai departe. Inclusiv voluntariat faci, o chestie foarte bună. Să nu uităm că tot oamenii sunt cei care decid dacă fac bine sau rău, ei merg cu sucurile după ei, cutii de napolitane, când termină de mâncat aruncă pe jos. Exact ca în India. Acolo am văzut fenomenul acesta cel mai pregnant, egal că mănâncă în mașină sau în tren, totul aruncă pe jos. Ei consideră ca natura, cumva, se curăță singură. Și eu le arăt mormanele de gunoaie în jurul lor.

Din fericire, suntem departe de India, dar sunt locuri, inclusiv pe unele poteci și drumuri, unde apar gropi de gunoi.

Se încearcă prin diverse acțiuni de voluntariat să se adune gunoaiele, dar din păcate, după o lună sunt la loc. Ceea ce este incredibil. Apropo de voluntariat, anul acesta are loc o nouă ediție a Maratonului și eu le recomand celor care vor să alerge sau să susțină un proiect să sprijine proiectul nostru. Vrem să renovăm refugiul de la Bâlea Lac, este un refugiu început în anii 1970 și în care cazăm turiștii care vin din creastă. Deci nu îi cazăm pe cei care vin cu mașina, doar pe cei care vin din munte, cu rucsacul, obosiți...

Iubitori de munte.

Iubitori de munte adevărați. Vrem să renovăm ecologic totul acolo, să reparăm, costă mulți bani și noi suntem un ONG micuț, ne întreținem singuri.

Planifici vreo expediție nouă în perioada următoare?

Aș vrea să merg în vară, în August, în Elveția, pe Matterhorn. Este un vârf emblematic, toată lumea cred că știe ciocolata. Nu are o înălțime foarte mare, dar este tehnic și vremea în general este foarte dificilă. Dacă nu prinzi vreme bună este dificil să urci sau să cobori. La fel și dacă te prinde vremea rea, asta înseamnă furtună, ninsoare, îngheț... este destul de dificil să mai mergi în siguranță. Este un vis al meu acesta și îmi place să cred că orice vis poate deveni realitate. Am mai fost în zonă acum vreo cinci ani și din cauza vremii nimeni nu urca, nici ghizi, totul este blocat.

În încheiere am înțeles și care e situația cu primul pe Everest, am văzut și care e visul tău acum, am aflat că ai o familie de care ai grijă, am discutat despre educația montană... care mai e Everestul tău în prezent?

Prima tendință este să zic că vreau să merg pe un alt vârf, dar cred că Everestul fiecărui om este să fie sănătos alături de familie. Să trăiască liniștit și fericit alături de cei dragi. Provocări noi pot să apară tot timpul.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Stefan Dobre

Administrație
Telefon:
0724 605 815