Fost-am la Camara Boierului. Am mers cu suta pe ora

După o zi în care am schiat pe jumate apă, jumate zăpadă la Păltiniș și în care am mai și urmărit un meci straniu de baschet la Sala Transilvania, în care niște jucători în galben parcă înotau, m-am hotărât să-mi înec amarul în Cămara Boierului. Și am cerut din start apă. Apă vie. 40 de mililitri de țuică, treijd de grade, grande! Dar ăsta a fost doar începutul.

Boieri dumneavoastră, Cămara Boierului, șade la jumătatea drumului dintre Rășinari și civilizație, respectiv lângă Hotel Hilton, bară în bară cu Grădina Zoologică. Pe ceas de seară nu am găsit decât două mese ocupate, dar alte câteva erau cu mențiunea rezervării. Și în timpul cât am stat acolo, au mai și venit câteva familii. Poate unele doar în devenire, poate altele pe culmile disperării. Deci mulți boieri. 

Ce găsiți în Cămara Boierului nu are nicio legătură cu ce întâlniți pe drum, până acolo. O parcare în care nu găsești fleacuri, un gazon frezat șmecherește în ton englez, bănuiesc, și una bucată piscină acoperită din care răzbat râsete cristaline de înotători veseli (și nu neapărat jucători de baschet). 

Înauntru: ca la țară. A noastră. Mai în sus de Carpați, totuși. Zeci de cârnați atârnați, sfori de ceapă cât să legi fedeleș vreo trei-patru sute de parlamentari, zacuscă, brânză, vinete și mii de organe specifice, și nu numai, porcului. În plus, multă simplitate, normală. Exemplu: perdelele. Albe, parcă țesute la război. Fără alte prostii. Alt exemplu: pereții. Albi, asprii ca viața la țară, dar curați. Și fără alte prostii.

Am zis că-i fac din start cu ce se întâmplă în cămara unde sunt expuse produsele detaliate mai sus. Produse pe care le poți fie doar admira, fie le poți trânti cu poftă în farfurie. Mi-a zis cineva că o astfel de expoziție nu are cum să păstreze calitatea cărnii, pentru că stă la temperatura plăcută omului. Deci și a bacteriilor. Nix. Era pus un aparat de aer condiționat care mai și funcționa. Așa că am zis să o luăm șmecherește cu prețurile.

Ascultați comandă. Adică ce am comandat. Una ciorbă de cartofi cu tarhon și afumătură. Subliniez, tarhon. Una tocană de vițel cu murături. Una bucată porție de cârnați de porc cu mămăligă și cartofi țărănești, țuica mai sus pomenită și colac peste toate o carafă de vin. Roșu. Și-o apă plată.

Pe rând: ciorba. Căutați-vă în memorie cea mai în vârstă femeie din familie care v-a gătit vreodată. Nu știu, bunică, străbunică, stră-străbunică. Cu cât veniți mai încoace, spre anii 2000, cu atât rolul tarhonului în ciorba de cartofi se duce naibii. Nu s-a transmis din generație în generație, ori s-au emancipat și bagă prostii din plic. Dumnezeu și baloții de paie din șopron îmi sunt martori că am zis că ciorba cu pricina e așa cum am mâncat-o ultima oară prin 1992-1993. Fie-i țărâna ușoară, știu eu ce zic.

Tocana de vițel. Nuntă. Să zicem Bogatu, Broșteni, Bârghiș sau orice altă localitate cu B. Dar nu neapărat. D-apăi dacă tai un vițel că ți se-nsoară ficiorul, și faci tocană, ceva de genul ăsta trebuie să iasă. Și am tăcut.

Cârnați de porc. Ospătarul ne-a îmbiat la cârnați, fiind convins că suntem prietenii cărnii. Nu s-a păcălit, doar că pentru mine, ingredientul special n-au fost cârnații. Chit că erau fierți în moare de varză, dichisiți, doar amăgiți cu focul și alte d-ăstea. N-a fost nici hreanul. A fost banalul muștar. Poate vă amintiți muștarul de pe vremuri, ce-l puteați găsi în niște cutiuțe de plastic. Ăla-i. Și am tăcut iar. Ospătarul mi-a zis că e făcut special pentru ei de-o firmă. Așa va fi.

Iar vinul din final a fost cel care provoacă dialogul de genul ăsta: ”Mai stăm?” ”Nu, că ne așteaptă copilul acasă”. ”Ce copil?”.

Dacă vrei să mergi la Cămara Boierului ca să-ți impresionezi prietena, mai bine du-te în altă parte. Du-te-n Piața Mică și rupe-te-n figuri. Aici nu e locul în care să te lauzi că știi ce-i ăla sos chutney. Nu. N-au nicio treabă cu asta și nici nu trebuie. E locul perfect dacă vrei să-ți retrăiești momentele copilăriei de la țară, dacă ai avut bunicii în Ardeal. Sau să asculți niște versuri faine: ”Nu sparg masa nici dulapul, numai-i sparg la soacră capul…”  Și-apoi să urci pe mese. Treijd de grade.

Și c-am vorbit de bani la început: am plătit pentru tot, o sută de lei. Putea fi mai ieftin cu cinci lei dacă nu l-aș fi consternat pe ospătar cerându-i mămăligă și cartofi în aceeași farfurie. E copilăria mea, fac ce vreau cu ea!

Pentru o bucătărie românească veți spune că e mult o sută de lei. Mănânci și bei de banii ăștia de rupi în Obor și în plus, îți cumperi și-o geacă faină. De firmă. Dacă asta vrei, nimic nu te oprește. După mine, Cămara Boierului e locul care-ți cere banii corecți pentru o călătorie în timp. Am fost cu o sută pe oră. Dar aș fi stat și două. Dar copilul…