CUTITUL LA OS SI . . . ZEFLEMEAUA

România a intrat în fierbere mai dihai decât acum 20 de ani. Dar tot ca şi atunci, dovedim, din păcate, că nu înţelegem nimic din ce se petrece şi, ceea ce este mai grav, că noi românii, suntem neputincioşi în faţa problemelor de anvergură care pun în cauză viitorul ţării. Aud sau citesc pe ici pe colo păreri, supoziţii, asupra cauzelor degringoladei care ne-a cuprins şi nu din partea a fitecine. Sunt de-a dreptul surprins de rătăcirea sau sărăcia unor argumentaţii. În general, cauzele decăderii sunt situate înlăuntrul parcursului ultimilor 6-7 ani iar în avanscena vinovaţilor sunt aşezaţi politicienii acestei perioade. Mai mult chiar, acuzele potopesc actualul guvern şi pe preşedintele Băsescu.
Aş dori să le reamintesc stimaţilor citirori proverbul: de unde nu-i, nici Dumnezeu nu ia. O ţară cu disponibilităţi ca România, a ajuns să nu mai aibă de unde. Care sunt cauzele, unde se situează ele în timp, pe umerii cui cade răspunderea? Este primul set de întrebări căruia trebuie să i se răspundă, după care intervine problema de acută şi stringentă actualitate : ce se poate face?

Mi-aş începe argumentaţia recurgând la exemplul simplu şi concret al bunului gospodar. El îşi evaluează cu grijă starea gospodăriei, caută căile şi mijloacele de a o întreţine şi creşte, munceşte pe rupte din zori până în noapte, încearcă să evite prăduirea şi risipa. Asemenea s-ar cuveni gospodărită şi o ţară. Invit stimaţii cititori să trecă în revistă ce s-a petrecut cu România în ultimii 20 de ani prin prizma îndatoririlor bunului gospodar şi vor avea explicaţia reală, de necontestat, a degringoladei de azi precum şi a vinovăţiilor. Povestea începe cu începutul: moşteneam un fond economic, atât cât a fost, care trebuia dirijat spre economia de piaţă. Aceasta presupunea o acţiune a statului de protejare şi de implementare treptată a lui înspre canoanele economiei libere eficiente. Nu voi reaminti acum cu de–amănuntul ce s-a petrecut în realitate. Sunt fapte şi realităţi pe care le-am trăit. Statul de atunci şi-a luat mâna de pe economie pe care practic a lăsat-o la cheremul prăduitorilor. O bună parte din fondul economic s-a risipit în contul sprijinului la putere. S-a dat apoi curs prădăciunii pe toate direcţiile. Nimeni, nici conducere, nici conduşi, nu şi-au pus întrebarea unde se poate ajunge. De situaţie au profitat „pricepuţii”. Atunci, în acei primi ani s-au pus bazele reaşezării averurilor, a veniturilor. Polarizarea economicâ, urmată de polarizarea socială, a urmat un curs constant ascendent: un consum tot mai pretenţios asociat cu o producţie tot mai restrânsă. De slăbiciune au profitat mărfurile străine care au inundat piaţa, concomitent cu agonia producţiei interne. În loc să ia măsuri de protecţie, statul a purces dimpotrivă la desfiinţarea şi a acelor puncte de sprijin cum ar fi fost de exemplu producţia de tractoare şi maşini agricole autohtone. Fie şi integral subvenţionate de stat, ele ar fi asigurat baza tehnică a agriculturii, principala ramură economică unde puteam rezista concurenţei.
Aş aşeza apoi la un loc aparte în procesul de decădere, actele aşa ziselor privatizări. Fenomenul îmi readuce în minte parabola fiului risipitor în aspectul ei material-distructiv. Pur şi simplu, zişii gospodari, aflaţi la putere, au prădat tot ceea ce s-a putut valorifica. Au înstrăinat fără discernământ, bunuri şi valori pe care nu le lasă din mână niciun stat care îşi garantează suveranitatea economică. Şi nu-i vorba numai că le-au înstrăinat dar au făcut hamă-samă şi cu banii obţinuţi.

Rostul acestui comentariu nu este acela de a trece în revistă întreaga gamă de mijloace şi metode prin care a fost adusă ţara în sapă de lemn, ci de a puncta şi a sublinia faptul că actuala situaţie îşi are drept cauze dispreţul şi nepăsarea cu care românii, conducători şi conduşi deopotrivă, au tratat-o. Zic conducători şi conduşi deopotrivă, căci ce altceva a însemnat aproape divinizarea lui Iliescu şi Roman în anii 90-92 în timp ce, prin actele lor de guvernare se puneau bazele involuţiei de azi. La începutul anului 1997 în visteria statului mai rămăseseră 5oo milioane dolari. Guvernările ce au urmat nu s-au ridicat nici ele la înălţimea misiunii, dimpotrivă, procesul de decădere economică şi nu numai, a continuat până în ziua de azi, „stimulat” de aparenţa înşelătoare a unui consum fundat de fapt pe epuizarea treptată a resurselor, fără a-şi pune nimenea întrebarea până când poţi să tot iei, fără a pune nimic în loc. Şi iată aşa, pas cu pas dar sigur, am ajuns în situaţia de azi care periclitează nu numai calitatea şi capacitatea vieţii interne pe care românii, în marea lor majoritate, o simt pe propria piele, dar tot atât de grav, pune într-o lumină mai mult decât defavorabilă imaginea ţării, aptitudinea ei de a face faţă minimalelor cerinţe de integrare europeană. Tot mai multe voci îşi reproşează primirea noastră în clubul european. Să nu ajungem, Doamne fereşte, a prinde rădăcină ideea excluderii, după maniera în care ne comportăm.

Am ajuns cu aceasta la cel de al doilea termen al problemei şi anume, cu câtă răspundere privim situaţia astfel creată şi dacă avem soluţii de ieşire din încercuire. Ei bine, rămâi de-adreptul consternat văzând reacţia foarte multor români. Guvernul, la sugestia FMI s-a oprit la măsura echilibrării consumului cu veniturile, dar paşii concreţi pe care îi adoptă pot fi doar o soluţie temporară. Toată lumea este de acord că adevăratul reviriment s-ar realiza prin revigorarea economică dar nimeni nu ştie cum mai poate fi pusă pe picioare o economie muribundă. Opoziţia politică, PSD şi PNL, răspunzători în cel mai înalt grad pentru starea în care am ajuns, critică orbeşte puterea actuală dar nu au soluţii, altele decât cele care ne-au adus în fundătură. Oligarhia tace mâlc şi-şi vede mai departe de treabă. Decimarea ANI în Senat este actul revoltător şi deplin edificator. Că alte ţări nu au o asemenea instituţie? Dar sunt alte ţări în situaţia României? Decizia Senatului face dovada reală şi extrem de gravă că nici puterile la guvernare nu-şi stăpânesc propriii oligarhi. Sindicatele, societatea civilă şi românul de rând, în buna lor parte, fie că nu înţeleg situaţia, fie că nu vor s-o înţeleagă. A batjocori un guvern care şi-a asumat riscul de a spune lucrurilor pe nume, de a adopta măsurile posibile de evitare a prăbuşirii totale, este o dovadă cum nu se poate mai edificatoare a superficialităţii cu care este privit şi tratat viitorul ţării.
 
 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi