Marţi,
22.09.2020
Cer Senin
Acum
7°C

E bine sa uitam?

04 Iulie 2010 22:00

Mai ieri, Senatul României a hotărît că nu e bine să se verifice modul cum s-au acumulat averurile în perioada postdecembristă, afară doar dacă organele de cercetare penală vor stabili că s-au obţinut prin furt, înşelăciune, mită etc. Aceeaşi optică este îmbrăţişată în general, de clasa politică. Apar pe la diverse emisiuni reprezentanţi de „vârf” ai avuţilor care într-un spirit „patriotic” ne îndeamnă să uităm trecutul, să privim numai în viitor. În spiritul unor astfel de optici care precum se vede fac legea în România, Agenţia Naţională de Integritate căreia i-au fost amputate atribuţiunile esenţiale, este praf în ochii credulilor, este faţadă în ochii străinilor. Pornim în analiză de la realitatea faptică: în general, marile averuri, marile tunuri, marile aranjamente se fac cu nesocotirea legii, prea puţine prin eficienţa muncii dar, depistarea infracţionalităţii economice şi nu numai, este o treabă extrem de laborioasă, extrem de dificilă cu deosebire în condiţiile în care însăşi legislaţia este adesea elaborală la limita permisivităţii.

Unde mai pui că mijloacele de eludare a legii sunt adesea mult mai eficiente, mai „performante”, mai insidioase, decât cele de apărare a ei. Am pornit acum două decenii de la situaţii şi posibilităţi asemănătoare ca statut personal sau familial, din punctul de vedere al stării material-financiare, exceptându-i pe cei ce, prin poziţia politică sau alte pârghii, s-au ajuns şi sub regimul comunist iar acum, după nu mai mult de douăzeci de ani, societatea este puternic polarizată într-o pătură oligarhică garnisită până la refuz şi marea masă a populaţiei sărăcită la limita suportabilităţii. Acum, când criza şi perspectivele sumbre ne trezesc la realitate, iată, suntem îndemnaţi să uităm ce s-a petrecut, cum s-a ajuns aici. Să-i lăsăm în pace pe cei care şi-au acumulat imensele averi, să nu-i întrebăm cum şi prin ce mijloace le-au realizat, să nu dea socoteală nimănui, dacă n-au fost surprinşi asupra faptelor. Aş vrea să precizez: sunt printre noi oameni pricepuţi, dotaţi şi aplecaţi să creieze, să producă, prin muncă, prin organizare, prin management. Aceştia nu se tem de ANI. Dimpotrivă, ei trebuiesc sprijiniţi, stimulaţi. În general ei îşi văd de treabă şi de problemele lor.

Cauzele degringoladei sunt în altă parte, la cei care se tem de ANI şi care iată, fac legea. Firesc ar fi deci, ca dacă cineva este întrebat, să dea seamă de modul cum şi-a acumulat averea. Se invocă cu seninătate, în sens contrar, libertatea persoanei, dreptul la confidenţialitate, în general o sumă de valori care definesc personalitatea într-un regim democratic, inclusiv apărarea şi garantarea proprietăţii. Nimic de zis, numai că, aceste principii specifice democraţiilor autentice, nu absolvă ci dimpotrivă impun atitudini şi comportamente în consens cu interesele generale ale societăţii care are dreptul suveran să ştie şi să afle cum se comportă cetăţenii ei. În speţă cum îşi procură averile, iar dacă nu pot da seamă, de căi legale şi cinstite, să fie confiscate. Libertinajul atât de trâmbiţat şi invocat, nu este atributul democraţiei reale ci al anarhiei scăpate de sub controlul societăţii. Individul cu întreg cortegiul drepturilor şi libertăţilor lui nu poate trona peste şi de-asupra valorilor şi intereselor generale ale societăţii. Armonizarea acestor valori şi interese este în cele din urmă cheia regimuriolor autentic democratice. Chestiunea ţine şi de un stadiu de evoluţie. Când evoluţia socială este dată peste cap şi sunt indicii serioase că la origine stau anume comportamente, este în totul nu numai dreptul dar şi obligaţia factorilor de decizie publică să intervină. Ce să facem deci? Să dăm totul uitării, să ştergem cu buretele peste tot ce s-a petrecut în aceşti ultimi douăzeci de ani de debandadă şi tâlhărie asupra avutului ţării şi, într-o romanţioasă fraternitate, să pornim la un nou drum în condiţiile în care capacitatea publică de revigorare economică este aproape de zero ? Ni se recomandă să vindem in continuare şi ce ne-a mai rămas pentru a face rost de bani spre a face faţă consumului. Unde ne-a adus privatizarea fondului economic de bază, operaţiune în care ne-am pus atâta speranţă, dar pe care orice stat care se respectă nu-l lasă din mână? Chestiunea în discuţie nu se mărgineşte însă la implicaţiile economice.

Ce s-a petrecut în România ultimelor două decenii are o cauzalitate mult mai profundă şi ţine de responsabilitatea noastră, a tuturor, ca români, ca cetăţeni. De ceea ce se cheamă adevăratul patriotism, ataşamentul şi dragostea de ţară. Cât din aceste fundamentale valori i-a animat pe acei care punând hoţeşte mâna pe putere, au hărăzit României evoluţia degradantă de acum? Iar pentru a se pune la adăpost de trădări, de mineriade, de vânzarea intereselor ţării pentru menţinerea la putere, ne recomandă să uităm de adevăr, de justiţie, de dreptate, de onoare şi demnitate. De valorile patriotice şi morale care au înălţat acest popor. Da, pot fi socotite vorbe mari, dar este o realitate indiscutabilă că non valoarea, minciuna, ipocrizia, murdăria, fizică şi morală, cultivate cu anume osârdie pentru a-şi acoperi netrebniciile, interesele străine de neam şi ţară, şi-au pus amprenta asupra noastră şi asupra ţării. Acum, ni se cere sacrificiul suprem : să uităm. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Să renunţăm la memorie. Să renunţăm la justiţie, semnalul suprem de degradare a unei societăţi. Şi nu suntem departe de un „apoteotic” succes pe acest drum. Iată, încă o instituţie de cea mai înaltă valoare judiciară şi morală, am numit Curtea Constituţională, face jocul nedreptăţii, a inechităţii în câmpul vieţii sociale, atunci când îşi „apără” propriile interese în opoziţie cu legea, cu ideea de justiţie. Şi-au menţinut pensiile speciale pe ideea principiului independenţei. Independenţă faţă de cine? Faţă de stat? Oare justiţia nu este o autoritate a statului român astfel cum o enumeră Titlul III Capitolul VI din Constituţie? Şi ca autoritate a statului, întocmai ca şi Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul sau Autoritatea Locală, nu se supune aceleiaşi constituţii, aceloraşi legi? „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” spune alin.3 al art. 124 din Constituţie. Se poate deduce de aici înfrângerea legislativului de a adopta măsuri generale în domeniul retribuirii sau pensionării, sau textul constituţional se referă la soluţiile actului de judecată în sine, astfel cum învăţam încă de pe băncile şcolii ?

Cred că toată lumea este de acord, magistraţii trebuiesc puşi la adăpost de problemele vieţii materiale, fireşte în raport cu posibilităţile societăţii. Motivarea Curţii Constituţionale însă excede pe acest drum atât ideii de egalitate cât şi celei de echitate, inducând nesocotirea aceloraşi valori ce suntem prea adesea îndemnaţi să le dăm uitării.

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus