Pizzeria Izi D’Oro. Izi la intrare, izi la iesire

Cum te duci pe strada Bâlea, spre locuința primarului, peste drum de ea, aproape de locul de unde ”stau de șase” polițiștii locali, se găsește Pizzeria Izi D’Oro. Are parcare suficientă în curtea interioară, însă din afară nu-ți dă mari speranțe că locul ar fi cine știe ce. E ca o casă de proprietari de la care ai putea cumpăra liniștit o mașină: ”sunt niște bătrâni de treabă, tot ce au avut, au investit în mașina asta. Uite, a fost ținută numai în garaj” Decât că au neglijat puțin casa. Curtea e jumătate pavată, iar terasa care probabil e plină de lume pe timpul verii, acum e pe post de ”cuibar” de mașini, aruncate claie peste grămadă.
Intri și dai nas în nas cu omul care face pizza. În stânga ”pizzarul”, în dreapta un cuier stivă de haine. Lași haina și cuier și ești ”prizonierul” localului. Cum te poți ridica de la masă să te îmbraci fără să consumi nimic, și să eviți privirea impunătorului pizzar? Așa că n-am ce face și aștept meniul. Nu neg faptul că venisem cu o mare poftă de a mîna o pizza. Iau meniul și nu mă mai gândesc la pizza. Afară e frig de crapă pietrele, așa că mă gândesc că ar fi bine să mă încălzesc cu o ”zuppa”. Apoi uit total de pizza și ”zăbălesc” după niște paste.
”Zuppa dello chef” e un fel de ciorbă de burtă în vaianta italiană. Doar că nu are burtă și usturoi. Are vinete, dovlecei, ciuperci, morcovi, lamâie, cuburi de knorr și ceva urme de piept de pui. În rest, aceeași culoare, și îți ”gâdilă” limba într-un mod plăcut. Doar că dacă nu dădeam de ceva carne aș fi zis că e o supă pentru copii bolnavi. M-a mai calmat puțin umbra de carne și m-am hotărât să-i dau o notă de trecere în propriul clasament stomacal.
”Tagliatelle dello chef”„ a fost a doua farfurie plină venită de la Izi D’Oro. În traducere liberă: paste, bacon, ciuperci (din nou), peperoncino, carne tocată, sos de roșii. Aproximativ același sentiment: puțin cam aiurea la prima furculiță, apoi din ce în ce mai bun. Termin și pastele și mă ”dedulcesc” cu un pepsi. Ar fi mers un pahar de vin, dar volanul nu mă lasă. Ar fi mers și un desert. Dar mândria personală nu mă lasă nici ea. Pe fiecare masă stă așezat cuminte un pliant cu o reclamă la o prăjitură ”din comerț”. Nicidecum rea, zic. Îi zice ”tort de miere după o rețetă armenească”. În poză chiar arată bine, dar sunt demn și nu mă las manipulat. Așa că plătesc (33 de lei), mă îmbrac, înfrunt privirea pizzerului și ies în gerul de afară.
La foarte rece mă gândesc că nu e un loc rău, atmosfera e caldă și primitoare, dacă ar schimba puțin undele spre un alt radio care să inunde pizzeria, iar servirea e bună. Nota bene: am aflat în sfârșit câți metri are un sul de hârtie igienică. Fix 50 de metri. Așa scrie pe hârtia de la toaletă. Apropo de toaletă: mică, de una bucată persoană grăbită. Care nu are nimic de făcut dacă e deja cineva înauntru.
Piazza rea

De bine:
Ajungi flămând, pleci mâncat, dar ușurel. Mâncarea italiană nu e pentru cosași.

De rău:
Dacă ai nevoie de toaletă, abține-te până acasă.

 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Turnul Sfatului