Vocatia autodistrugerii la romani

Nimbul revoluţiei distrus de mineriade. Agonisire economică distrusă pentru că e de sorginte comunistă ( vezi distrugerea inventarului fostelor CAP-uri, a sistemului de irigaţii, a sectorului zootehnic, ex. Comtim-ul); anihilarea sistemului industrial sau de servicii pentru incapacitatea de a le gestiona, (ex. marile privatizări perdante, între care Romtelecom, Petrom, în general industria petrolieră, marile combinate industriale şi multe altele), într-un cuvânt, distrugerea sau înstrăinarea fondului economic românesc; prăduirea până la epuizare a resurselor rămase disponibile, în scopul susţinerii politice; degradarea climatului moral şi înlocuirea lui cu monstruoasa corupţie, iată pe scurt dar foarte incomplet, tabloul pe care o conştiinţă obiectivă şi neutrală îl poate creiona perioadei să-i zicem postdecembriste, de-acum devenită o pagină sumbră în istoria României. Dacă nu azi, de bună seamă viitorul istoric va pune tranşant problema cauzelor şi vinovăţiilor. Zic nu azi, pentru că, astfel cum ne arată evenimentele ce se derulează sub ochii noştri, nu ne ridicăm la înălţimea înţelegerii fenomenelor, nu suntem dispuşi la eforturi şi sacrificii pentru ţară şi viitorul ei. Dimpotrivă, trăim acum, incandescent, încă un episod dramatic al vocaţiei noastre spre autodistrugere, cu posibil-tragice urmări.

Să nu ne luăm după politicieni ci să-i ascultăm pe economişti, pe sociologi, autohtoni sau străini: dacă se continua evoluţia ţării pe coordonatele imprimate de anii 2007-2008, respectiv stimularea unui consum excesiv în detrimentul revigorării economice, rezultatul ar fi fost prăbuşirea de tip Grecia. S-a intuit pericolul dar încercarea de menţinere pe linia de plutire cu oarecare perspective de revigorare economică este acum periclitată de reacţia românilor, dacă este să judecăm după cei ce manifestă în stradă. Nimeni nu contestă dificultăţile rezultând din măsurile de austeritate, nici în parte, de inechitatea lor ( USL s-a opus proiectului de lege iniţiat de UNPR privind impozitarea suplimentară a veniturilor mari în scopul susţinerii bugetului de pensii) dar este limpede că nimic nu se poate face fără eforturi, fără sacrificii. Ori, ceea ce s-a realizat sau în perspectivă de realizare este vizibil dătător de speranţă cu perspectiva îmbunătăţirii condiţiilor de trai, o evoluţie pentru prima dată încurajatoare în ultimii douăzeci de ani, dacă furtuna financiar-economică care a cuprins Europa şi o bună parte a lumii nu ne vor fi potrivnice. Obiectiv, ar trebui înţeleasă enorma dificultate în care s-ar găsi orice forţă politică la putere, dacă ar fi animată de implementarea reformelor iniţiate de cei de acum.

Pericolul şi problema României nu este că se strigă jos Băsescu, jos guvernul, jos PDL. În fond ţara nu stă numai în ei deşi ei sunt acei care cu riscul pierderii aderenţei populare au imprimat ţării o orientare încurajatoare pentru cine vede lucrurile la modul obiectiv. Pericolul constă în faptul că revendicările asumate de stradă ar submina înseşi temeliile economice şi sociale ale reformei. Că oricine ar fi la conducere, dacă le-ar satisface ar împinge ţara îndărătul lui 2009. Că am avea un alt preşedinte, că am avea un alt guvern, fie el şi unul de tehnocraţi, problemele sunt aceleaşi: vrem să mergem cu răspundere, cu înţelegerea realităţii înainte, pe perspective apreciate la modul pozitiv inclusiv de partenerii europeni şi alte foruri internaţionale, asigurând o bază economică capabilă să susţină costurile sociale sau dimpotrivă să reorientăm resursele bugetare înspre consum iar după epuizare să recurgem la împrumuturi cărora să nu le putem face faţă? Ne vom trezi când vom fi pe pragul incapacităţii de plată, când nu se vor putea suporta costurile, inclusiv salarii şi pensii, nici cele la nivelul actual, dar va fi prea târziu. Este direcţia înspre care se îndreaptă acum strada.

Aşadar, problemele care stau în faţa ţării sunt unele de fond, nu de persoane sau de atitudini mai mult sau mai puţin protocolare sau populiste. Decât că, cei de acum au convins să-şi asume răspunderea, imprimând demersului un trend modest ascendent cu previzibile urmări pozitive, în timp ce alţii care ar veni în loc pot ridica justificate semne de întrebare,  dacă ne raportăm la prestaţia lor de până acum. Se pare, strada nu-i vrea nici pe unii nici pe alţii. Justificat se pune întrebarea: atunci pe cine? O solidarizare politică în interes naţional este greu de închipuit la nivelul de gândire şi acţiune a actualei clase politice. Sprijinul (eventual) acordat unei echipe de tehnocraţi ar viza aceleaşi probleme de fond la care m-am referit mai sus, ţinând de optica şi aşteptările străzii. Şi-apoi de ce, tehnocraţii specialişti, atâţia câţi îi avem, n-au găsit de cuviinţă să intre în front de la începuturi cu aport benefic ţării, în loc să stea comod pe tuşe? Aceeaşi întrebare şi pentru puţinii reprezentanţi de valoare ai societăţii civile. E uşor să stai pe margini ca la fotbal şi să-ţi dai cu părerea, mult mai greu să intri în teren şi să joci. În politică e cu atât mai greu.

Am făcut o socoteală: cei ce au ieşit până acum în stradă reprezintă între 0,02 şi 0,04 % din totalul populaţiei şi, cel puţin până la ora la care aştern aceste rânduri, pe revendicări specifice, fără o anvergură naţională. S-ar putea ca masa largă a populaţiei să înţeleagă la modul realist problemele, să nu pună în pericol nu atât stabilitatea politică la care se referă actualii guvernanţi ci speranţa izvorâtă din reformele implementate cu multă trudă. Vom trăi şi vom vedea. Vom vedea, fie acum, fie cu prilejul apropiatelor alegeri, dacă românii înţeleg realitatea şi răspunderea ce le revine în vâltoarea evenimentelor sau dimpotrivă vor cădea pradă tentaţiei, devenită de-acum istorică, de a-şi tăia craca de sub propriile picioare. Dare-ar Dumnezeu să fiu contrazis în premoniţiile titlului prezentului comentariu.