Romania in neputinta economica?

Întrebarea din acest titlu pare gravă. Cu toate acestea mă încumet să o fac nu ca economist ci ca un simplu cetăţean căruia nu-i trebuie cine ştie ce ştiinţă economică ci e destul să privească realitatea din jurul său ca şi proiecţia ei la nivel naţional spre a-şi da seama că lucrurile nu merg bine. Treaba nu-i de ieri de alaltăieri ci de douăzeci de ani încoace. Unul dintre semnale în acest sens îl constituie continua îndatorare îngrijorătoare a ţării. I-am auzit pe politicienii puterii spunând că odată reforma implementată în sfera instituţională, urmează, începând cu exerciţiul bugetar 2012, accentul pe dezvoltarea economică. Aşa mi se pare că sună şi aranjamentul cu FMI. O întreagă seamă de întrebări se ridică însă. Prima şi poate cea mai gravă, de ce au trebuit să treacă peste douăzeci de ani pentru a ne da seama de această elementară necesitate? Deseori am asemuit ţara cu o gospodărie familială unde grija primară a gospodarului este să asigure prin munca tuturor, condiţiile vieţii materiale, esenţial necesare pentru dezvoltarea benefică şi armonioasă a tuturor relaţiilor de familie.

Spunea mai zilele trecute preşedintele Băsescu că trebuie să lăsăm copiilor noştri o casă iar nu datorii. Foarte frumos zis numai că se pare, realitatea economică ne obligă în continuare să îndatorăm ţara în mod îngrijorător. Lucrăm chiar planificat pe problemă. Trebuie să realizăm datorii de 2,5 miliarde Euro şi ne „mândrim” că le contractăm în condiţii mai „avantajoase” decât alţii. Chiar dacă aceasta însemnează că creditorii au o oarecare încredere în noi, simplul fapt că mergem constant pe datorii este dovadă că economia nu dă semne reale de îndreptare. Doi prestigioşi economişti avertizau mai acu-ntr-o seară, fără niciun parti pri, că pragul maxim de îndatorare pe care România şi-l poate permite nu este cel de 60% din PIB stipulat de normele europene ci de maximum 42% şi de care ne apropiem vertiginos, gradul nostru de îndatorare atingând acum cifra de 39%.

La rândul său dl. Mugur Isărescu ne spune că soluţia nu constă în taxe şi impozite care stimulează evaziunea ci în crearea cât mai multor locuri de muncă, idee pe care o vehicula tot mai stăruitor şi fostul prim ministru Emil Boc. Frumos zis şi de data aceasta doar că este aici mi se pare, o mare problemă, mai puţin luată în seamă. Anume că una e să munceşti pe moşia ta, alta e să munceşti la străin. Cu alte cuvinte, muncitorul îşi ia plata dar de importanţă comparabilă este în buzunarul cui intră profitul muncii sale. Chestiunea nu se pune când investitorul vine cu materia primă, cu utilajele şi instalaţiile sale nici când, urmare unor înţelegeri onorabile, profitul se împarte echitabil între cel ce vine cu banii şi cel ce pune la dispoziţie mijloacele fixe sau circulante ci acolo şi atunci când profitul cuvenit ne scapă păgubitor printre degete. Şi acest lucru se întâmplă de douăzeci de ani încoace. În loc să ne reformăm economia, s-o performăm, am abandonat-o sau am dat-o pe mână străină. Este un paradox, chiar o ruşine că o ţară cu disponibilităţile economice ale României a ajuns cuca împrumuturilor. Înţeleg o Grecie să trăiască din împrumuturi care n-are pământul nostru, pădurile noastre, bogăţiile noastre în subsol.

Mentalitatea bat-o vina. Ne codim de la muncă, de la responsabilitate. Aşa se face că spre exemplu agricultura, unde am putea fi adevăraţi performeri, este lăsată de izbelişte. Anul trecut Dumnezeu a favorizat-o cât de cât, s-a şi văzut rezultatul pe piaţă, pe inflaţie. Ce ar fi dacă ar performa mereu la capacitate optimă?  Sau performarea capitalului autohton. Spre exemplu, Dinu Patriciu, ajuns cel mai bănos „intreprinzător” îşi investeşte banii în comerţul speculativ ( de data aceasta perdant – vezi afacerea Mic.ro) sau în străinătate în loc să-i investească în economia românească şi asta după ce, banii i-a obţinut tocmai prin specularea şi înstrăinarea unuia dintre cele mai reprezentative obiective economice ale ţării – Petromidia. Cât o fi de fragil, capitalul autohton ar trebui să stimuleze economia în care sens s-ar cuveni să fie sprijinit de către stat. Tot astfel, statul ar trebui să termine cu înstrăinarea obiectivelor economice de bază ale ţării. Nu ne-a fost de-ajuns Petromul, Romtelecomul şi câte altele? În loc să le performăm vrem să le pierdem din mână şi cele ce ne-au mai rămas, să trăim la nesfârşit cu mâna întinsă la alţii?

          Îngrijorarea este justificată. Sacrificiile impuse populaţiei ar fi trebuit să stimuleze economia, adevărata sursă de venituri salvatoare. O fi dând ceva rezultate proiecţia bugetară pe anul 2012 şi următorii? Să aşteptăm, dar nu fără îngrijorare.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi