Orasul de carton. Viata de colonisti / FOTO-VIDEO

11 Martie 2012 22:07

Sub coasta drumului european ce ocoleşte Avrigul, câteva sute de suflete sunt locatarii Oraşului de carton. Nimeni nu mai ştie cine a ales acest nume pentru fostele barăci ale muncitorilor care au lucrat la ridicarea barajului de la Săcădate. Unele barăci au fost transformate în case de cărămidă, iar între pereţii acestora trăiesc poveşti ale unor oameni veniţi la Avrig din toată ţara. Şi care, în ultimii ani, au devenit ardeleni.

Când a fost proiectată varianta de ocolire a Avrigului, colonia botezată Oraşul de carton a fost despărţită clar de oraş. Accesul pe sub podul centurii ocolitoare ce trece peste calea ferată se face printr-un drum desfundat, ce traversează cu două podeţe anemice două fire de apă mocirloasă.
Pe străduţele desfundate e plin de câini. De gâşte şi găini. Unele barăci sunt atât de înghesuite, încât aleea dintre ele nu lasă mai mult de doi oameni să meargă unul lângă altul. Şi toate străzile şi străduţele poartă un singur nume: strada Lacului.
De sub acoperişurile ce îşi iţesc, ca un câmp de flori, antelele parabolice mulţi dintre locuitorii Oraşului de carton ies la poartă reticenţi. "Deci, eu nu sunt de acord. Ce reportaj, ce articol?", priveşte pe sub sprâncene un pensionar căruia o vecină i se adresează cu maistre Eugen. Nici vecina de peste drum, care zgârie un şanţ să îi iasă apa din curte nu se arată mai dulce la vorbă. Drăcuie către cei care ne trimit la ea să aflăm povestea Oraşului de carton şi trânteşte în urma ei portiţa pe care se ridică mârâind un dulău.
Cu toţii sunt proprietari: au cumpărat barăcile de la Hidroconstrucţia, firma care a ridicat barajul de la Săcădate, după ce şantierul a fost închis acum aproape zece ani.

Începuturile

De după gardul de fier forjat, una dintre pensionarele care locuiesc în Oraşul de carton încearcă să îşi mai amintească începuturile. "Toţi am venit să lucrăm la baraj. Prin 1985. De ce îi zice Oraşul de carton, habar n-am, mamă. Că bărbatul meu o murit înecat, copii nu cred m-au vrut cu ei la Feteşti, aşa că mi-am cumpărat eu garsoniera asta. Cu 27 de milioane, în cinci ani, că eram deja pensionară. Aici erau, înainte, nişte militari şi ei au ridicat prima dată oraşul. Să tot fim acum vreo 500 de suflete aici".
Femeia care povesteşte sprijinită de peretele din lemn cu vopsea scorojită locuieşte singură. În dreapta casei ei, dincolo de cantina cu geamuri sparte şi acoperiş pleznit în mai multe locuri, e însă zarvă mare. Pe un tăpşan larg, zeci de copii de la cei de vârsta grădiniţei la elevi de liceu bat mingea, sar coarda, joacă şotron sau pur şi simplu se aleargă reciproc. În timp ce băieţii mai mari cer bani să se lase fotografiaţi, unul din taţi sare revoltat. "Vă rog să filmaţi asta! Pericolul ăsta mare", arată bărbatul către un stâlp de electricitate, rupt de la bază şi care stă înclinat, sprijint doar de o scândură. "De trei săptămâni stă rupt. L-a izbit o maşină de aprovizionare ce dusă a fost. Noi l-am sprijinit cum am putut, am chemat Electrica să îl repare, că aici e plin de copii, Doamne fereşte de cade pe vreunul", se închină bărbatul.
E în preajma unor femei care povestec cu mâna la gură şi ochii la copii. "Suntem aici din toată ţara. Din Covasna, din Braşov câţiva, din Moldova, din Oltenia. Traiul nu e neapărat rău. Fiecare, după cum îşi aranjează. Dacă ai serviciu, mai poţi face ceva. Dacă nu...". Oamenii sunt mulţumiţi că au şi canalizare, iar pentru încălzit folosesc lemne. "De 17 ani am venit aici să lucrez la baraj. Acum sunt pensionară. Ioane, tu de când eşti? De 20? Ce mai trece vremea".
Doi tineri proptesc un gard împărţind o bere şi o poveste, luată ori de la bar, ori de la alimentara din centrul coloniei. "ACH. Aşa se numeşte. Colonia ACH", rostesc amândoi siguri. Ştiu şi ei de porecla coloniei lor şi îşi dau cu părerea. "Ştiţi, mai veneau băieţii din Avrig, de la sticlă, pe aici pe la fete. Şi probabil de acolo să vină numele ăsta".

Doamna Nicoleta. Macaragiul

Printre cele mai pitoreşti figuri din colonie este cea a doamnei Nicoleta, născută în Târgu Jiu. Şi ea şi-a îngropat bărbatul aici, acum patru ani, om cu care a împărţit nu numai viaţa, ci şi meseria. Aceea de macaragiu. "Din '76 lucrez. Mai întâi ca ajutor, apoi am făcut cursuri de calificare şi am lucrat doar ca macaragiu. Mi-a plăcut, că nu te murdăreşti, chiar dacă e periculos. Eram ambiţioasă şi mai şi riscam. Treceam pe sub linii de înaltă tensiune pe unde bărbaţii nu aveau curaj".
E mândră când vorbeşte despre meseria ei şi enumeră cu ochii arzând multele şantiere pe care a lucrat. "Vedeţi viaductul acela? Eu am aşezat mai toate grinzile şi am turnat betonul", arată femeia către podul de pe centura Avrigului.
Rosteşte amplu mărci de macarale pe care a lucrat şi enumeră cu precizie caracteristicile tuturor. O macara de 63 de tone e cea mai mare pe care a lucrat. "Trebuie să ai ochiul format, să simţi când intră macaraua în balans şi să simţi cum trebuie să reacţionezi. Să poţi aşeza şi pe întuneric bena de beton la centimetru. Pe şantierul acesta am lucrat înainte de pensie şi aici, în orăşelul de carton, am rămas. Aici am vecini, aici am cunoştinţe, de ce să mă mai duc?". După 32 de ani de muncă s-a pensionat anticipat pentru 245 de lei pe lună. Acum, când a împlinit şi vârsta, primeşte 700 de lei lunar. Aşa că lucrează împreună cu una din cele două fete (mai are şi doi băieţi) în Italia. Strânge bani pentru a-şi termina de modernizat casa, ce adăposteşte o cameră, o cămară, holul, baia şi balconul. "Am cumpărat-o cu 21 de milioane. Dar am mai cumpărat o garsonieră, lipită de aceasta", arată mândră femeia, care a încercat să îşi ţină copiii aproape. E foarte mândră de ei şi de nepotul ei, care face facultate şi şi coordonează bucătăria unui restaurant. "N-am mai plecat din ţara asta, căci nu îmi place pe dincolo. Om fi noi mai săraci, dar suntem mai sociabili".

Rezidenţi noi

În Oraşul de carton lumea vine şi pleacă la fel ca în orice cartier. Printre cei care s-au mutat de curând se regăsesc şi avrigeni care şi-au vândut apartamentele pentru o căsuţă în colonie. Căci erau mai ieftine şi rămâneau cu bani. În chiar centru tocmai a fost scoasă la vânzare o astfel de casă. "Domnul meu, am cerut 13.000 pe ea. Dar o dau cu 12.000. De euro. Că are pereţii exteriori de cărămidă pusă de mine, are baie cu gresie şi faianţă şi o curte mică în faţă. Da, da. În Oraşul de carton".

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi